Home Artistul zi de zi Vioara Bara

Termenul de ,,Expresie’’ atât de vehiculat în arta plastică dar şi în filosofie, estetică sau  literatură, are o profundă încărcătură semantică. El desemnează sentimentele, trăirile, ideile pe care, o operă de artă le transmite privitorului ; opera artistică nu reflectă neapărat o imitaţie a lumii obiective din jur, cât o stare de spirit a artistului cu deformarea si exagerarea trăirilor subiective.
Dacă ne găndim la marele filosof Emmanuel Kant, termenul este folosit în universul esteticii (,,Critica facultăţii de judecată’’, 1790) pentru a face legătura între artă şi limbaj ; unirea celor trei expresii ,,articulare’’, ,,gesticulare’’, ,,modulaţie’’, poate constitui o comunicare perfectă a vorbitorilor.
Ca artist plastic (scenograf si pictor) mă situez într-o zonă mai incomodă  aş spune, al unui curent bine definit în arata contemporană. Unii teoriticieni consideră expresionismul care, a stat la baza curentelor avangardiste istorice,  că şi-ar fi încheiat menirea odată cu afirmarea acestora ; alţii,  afirmă o renaştere a unui neo-exprisionism al anilor 1980.  Artiştii, sau întors din nou la o introspectare a sufletului, a propriului eu, si asta, dintr-o negare vehementă a reproducerii lucrurilor din zona realului.
Şi eu, asemenea multor pictori, mă întorc în propriul suflet, într-o încercare de exorcizare a subsonştientului. Picturile mele de dimensiuni foarte mari, prezintă o lume coşmărească, un bestiariu figurativ unde se îmbină în compoziţii atipice regnul uman cu regnul animal, unde ,,O iguană manâncă o altă iguană’’, unde ,,Universul cel mare manâncă universul cel mic’’ sau ,,Dumnezeu este foarte nehotărât cu noi’’. Un univers  apocaliptic în care fac apel la diverse simboluri precum păunul, şarpele, casa cu ochi, soarele, luna, ochii-peşti, totemul, inima, pictate într-o tuşă şi gamă cromatică pline de violenţă.
Asta e lumea în care trăim. Omul, după cum o spune Friedrich Nietzsche în  „Aşa grăita Zarathustra’’, ,,este ca o funie, întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis…”
Paradisul şi infernul din subconştientul meu, tot acel univers cu fiinţe hidoase,  groteşti, dar şi angelice, sunt pictate într-o manieră neo-expresionistă.
În picturile mele,  după cum scrie teoriticianul Magda Cîrneci, ,,pare că se dă o luptă indecidabilă între cer şi infern, între pulsiuni destructive şi aspiraţii sublime, spirituale, care antrenează în hora lor halucinatorie pulsiunile similare a celui care le priveşte. Cu o libertate de spirit şi de gest care aminteşte cumva de Chagall dar şi de pictura copiilor, Vioara Bara se lasă antrenată în şuişurile şi coborâşurile propriului subconştient cu o plăcere totală, nu rareori ironic, provocatoare, maliţioasă.’’
Lumea si universul meu, se înscriu uneori şi în scenografia unora, din multele spectacole pe  care le-a făcut de-a lungul anilor, cu simbolurile  şi cu efemeritatea lor, sau în unele happening-uri. Spectacolul „Întunericul zilei lumina nopţii’’ 4 monoloage după Aldoj Nikolaj în regia regretatului Sergiu Savin, prezintă o lume ciudată, plină de personaje hibride şi fantastice, care vin parcă dilăuntrul nostru, şi care par să te înghită de pe pereţii pictaţi ai unei săli studio, unde actori şi public îşi vor consuma laolaltă, sentimentele, fricile, angoasele, deznădejdiile.
Happening-ul  ,,Din ţărână în ţărână’’ împreună cu Luiza Szabo şi Adrian Judea, este un dans ritualic care porneşte de la actul creaţiei, al ,,facerii’’ omului din ţărână, frumoşi, goi, înnămoliţi, ne strigăm disperarea, secţionându-ne   cordonul ombilical de ,,mama-pamânt’’. Ritualul, precum un teatru al cruzimii şi al durerii, se încheie în poziţia de foetus,  aşteptând parcă să ne înghită  din nou pământul.
Se pare că  teoriticianul şi criticul Pavel Şusară,  reuşeştemult  mai bine decât mine, să-mi facă o radiografie  a dinlăuntrului meu.
Vioara Bara… ,,s-a aşezat într-o zonă dinamică şi conflictuală a lumii. Primul nivel al acestui conflict deschis este  acela care priveşte cucerirea spaţiului, uzurparea limitelor sale fizice şi supunerea unui imperativ cultural care, nu este de fapt decât vitalitate convertită. Pentru Vioara Bara, în esenţă, chiar asta este: un enorm stoc de vitalitate, o energie aflată mereu la limita fisiunii şi a combustiei iar vehicolul acestei enorme capacităţi de a trăi este limbajul, culoarea, gestul amplu şi tuşa definitivă. Lupta cu spaţiul se transformă, astfel întru-un ceremonial continuu al înseminării, al fecundării, al umplerii cu substanţa propriei fiinţe. (…) Lupta cu spaţiul este cu lupta cu golul, cu neantul pânzei transformată subit într-un receptacol uterin al lumii înseşi.’’.
www.facebook.com/bara.vioara

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook