Home Bihoreni cu care ne mândrim DAN-LIVIU BOERIU – ORĂDENI CU CARE NE MÂNDRIM

Cronicar literar
Născut la data de 11 decembrie 1981
Studii: Colegiul Naţional „Teodor Neş” – Salonta
Facultatea de Drept – Universitatea de Vest din Timişoara

Cum se face că un om al legilor a reuşit să câştige un loc atât de „temut” în lumea literaturii, de cronicar literar?
Mă amuză întrebarea ta, din cel puţin două motive: primul ar fi acela că nu m-am socotit niciodată un „om al legilor”. Ca să fac o mărturisire descumpănitoare, eu am oroare de oamenii amorezaţi de propria carieră; e ceva infantil, impur şi ridicol în imaginea solemnă a unui individ care trăieşte cu patos fiecare semnătură pe care o dă pe un act, la birou, şi care, dincolo de uşa serviciului, nu mai ştie nimic altceva. Pentru mine, meseria mea e doar atât: o meserie, adică o activitate care trebuie să-mi asigure traiul. Nu mă culc cu paragrafe de lege în cap şi nu mă trezesc dimineaţa,  euforic, recitând din Codul civil.
Al doilea lucru care mă distrează e că aş fi câştigat un loc de „temut” în lumea literaturii. După anii ăştia de cronică literară am învăţat pe propria piele un singur lucru: cu cât sunt mai mici mizele, cu atât mai inflamate sunt vanităţile şi orgoliile celor care trăiesc în lumea asta. Cronicarul literar, care scrie o recenzie săptămânal, e doar o rotiţă măruntă în mecanismul ciudat şi diform care e receptarea critică a literaturii.
Ce presupune această activitate de cronicar literar?
Presupune rigoare, atenţie, onestitate faţă de cartea supusă judecăţii şi multă răbdare. Am mai spus-o: eu nu cred în obiectivitatea cronicarului literar. Cred, însă, că e important ca el să rămână fidel propriei subiectivităţi, pe care să o poată argumenta convingător. Şi îi mai trebuie un dram de talent, aş zice.
Cum îţi selectezi cărţile pe care le prezinţi?
Majoritatea îmi sunt trimise de editurile la care cărţile apar, pe altele le primesc chiar de la autorii care sunt curioşi de verdictul meu. Însă citesc haotic, egoist şi împrăştiat. Adică am împrumutat ocupaţiei ăsteia câte ceva din personalitatea mea, că altfel nu se poate. Şi mai e şi un mister la mijloc: unele cărţi te atrag, pur şi simplu, fără să ştii cum şi de ce, iar pe altele le eviţi până foarte târziu, dintr-o instinctuală (şi de aceea inexplicabilă) reţinere.
Cum primesc autorii aceste critici? Care a fost cea mai neplăcută reacţie a unui scriitor?
Nu mă prea interesează cum primesc autorii aceste critici. Mai ales de când am descoperit că un scriitor e capabil să te flateze până la greaţă înainte de a-i spune ce crezi despre volumul lui şi să te înjure în maidaneză după ce i-ai sugerat că, decât să mâzgălească tâmpenii pe hârtie, mai bine s-ar apuca de apicultură.
Ai sute de cărţi care s-au bucurat de o recenzie din partea ta, care ar fi cinci cărţi pe care le recomanzi tinerilor să le citescă?
Grea întrebare. Nu cred că există reţete şi nici nu-mi plac listele obligatorii. Le-aş spune să citească lucruri care le fac plăcere, care-i stimulează, care-i pun pe gânduri, care-i încântă estetic etc. Dacă ar fi să aleg eu câteva romane din literatura română relativ recentă, m-aş gândi imediat la „Noapte bună, copii!” (Radu Pavel Gheo), „Exuvii” (Simona Popescu), „Travesti” (Mircea Cărtărescu)… Şi multe, multe altele.
De ce nu mai citesc tinerii şi, din păcate, nici adulţii?
Varianta oficială, adică aceea invocată de ei, este lipsa timpului; ăsta e, după mine, sindromul perfect al nevrozei societăţii de azi. Pentru acest tip de argumentaţie, Gabriel Liiceanu are o replică perfectă, pe care mi-o asum fără vreo completare: aşa cum îţi faci timp, în programul tău sufocat de priorităţi, ca să te speli, la fel trebuie să găseşti răgazul pentru a avea grijă şi de faţa nevăzută a ta.
Cum îi putem câştiga pe tineri de partea literaturii?
În niciun caz inoculându-le ideea că e obligatoriu să citească. Nu e obligatoriu. Dar putem să-i ademenim, dacă tot ţinem neapărat, prin puterea exemplului. De pildă, eu m-am apucat de citit pentru că-i vedeam zilnic pe părinţii mei făcând lucrul ăsta, în anii teribili ai ceauşismului târziu. Imitaţia aceea juvenilă a fost punctul de pornire al unei călătorii care sper să nu se termine niciodată.
 Care sunt, în opinia ta, marii scriitori ai României contemporane?
Mircea Cărtărescu şi Ana Blandiana. Ei sunt, în orice caz, şi cei mai traduşi scriitori români în străinătate. După aceea, avem un şir lung de scriitori buni şi foarte buni. N-avem suficient spaţiu, slavă Domnului!, să-i numesc pe toţi.
Cum a evoluat scrisul după căderea comunismului?
În primă fază, scriitorii s-au bucurat de eliminarea cenzurii. Era şi firesc. Au apărut volumele confesive, recuperatorii. După aceea, lucrurile s-au aşezat şi, în ultimul deceniu, se observă deja în cazul scriitorilor tineri o anume tentaţie mimetică; se citeşte multă literatură străină şi se încearcă o pastişare nu neapărat a temelor (ar fi destul de complicat), cât mai ales a stilului cărţilor de ficţiune din „afară”. Nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă. Conservatorii ar putea murmura că, în felul ăsta, literatura devine un simplu artefact, construit gospodăresc-inginereşte, însă lor trebuie să li se reamintească faptul că o carte este sau nu proastă independent de şiretlicurile snoabe şi epatante ori de propaganda deşănţată a fanilor extaziaţi.
  În calitate de moderator al Cercului Literar, cum îi caracterizezi pe Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Nora Iuga şi Alex. Ştefănescu?
Cu toţi cei menţionaţi de tine am avut dialoguri extraordinare. N-aş putea să schiţez un portret general al lor, însă există, totuşi, un punct comun: la absolut toţi m-au uimit buna dispoziţie, lipsa „fiţelor” şi a aroganţei auctoriale (pe care, surprinzător, le întâlnesc la tot felul de scriitori de mâna a şaptea), firescul dialogului, elanul confesiv (de parcă am fi fost prieteni de-o viaţă), naturaleţea mărturisirilor şi absenţa oricărei încercări de a-şi cosmetiza şi retuşa, artificial, destinul scriitoricesc. Mircea Cărtărescu e prietenos, tandru şi extraordinar de tânăr în spirit, un „Beatle” postmodern, Ana Blandiana este o campioană a eleganţei argumentative şi unul dintre cei mai lucizi oameni pe care i-am cunoscut vreodată, Andrei Pleşu e spumos, spontan, seducător, un captivant şi adevărat om-spectacol, Nora Iuga e eterna adolescentă îndrăgostită de viaţă, Alex Ştefănescu e bonom, generos şi din cale-afară de ludic. Nişte oameni frumoşi şi atât, pe care am avut privilegiul să-i cunosc şi dincolo de cărţile lor.
Sunt un om norocos, ce să fac.
Cristina Puşcaş

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook