Home Bihoreni cu care ne mândrim MIHAI FECHETĂ

Preot-Călugăr
Născut la data de 28 februarie 1972
Studii: Liceul Industrial, Roman, Neamţ
Facultatea: Universitatea Salesiana din Roma, Italia
Superior: Congregaţia Fiilor Divinei
Providenţe – Don Orione, Oradea

De ce aţi ales această cale a spiritualităţii?
Ce poate fi mai frumos decât să slujeşti lui Dumnezeu şi aproapelui?
Care au fost paşii care v-au călăuzit spre această vocaţie?
Primii paşi în orice vocaţie se fac în familie. Astfel a fost şi pentru mine începând cu rugăciunile din familie şi atenţia pentru cei în nevoi, mersul regulat la biserică şi exemplul deosebit al preoţilor pe care i-am cunoscut.
Cât de greu a fost să vă ”conformaţi” unei vieţi duhovniceşti aparte?
Ca în orice aspect al vieţii este nevoie şi de reguli, însă nu ar trebui să fie privite ca pe o îngrădire, ci ca pe o orientare, un sprijin. De fapt, când ţi-ai găsit chemarea nu este greu, totul devine firesc.
Dacă nu aţi fi optat pentru ”meseria” de preot în ce domeniu profesional v-ar fi plăcut să excelaţi?
Permiteţi-mi o observaţie la această întrebare, chiar dacă aţi folosit ghilimele pentru cuvântul meserie, mie îmi place să subliniez că preoţia este o vocaţie prin care se răspunde unei chemări. Răspunzând totuşi întrebării probabil aş fi fost un bun constructor pentru că mereu mi-a plăcut să ridic şi să protejez.
Care sunt cele mai mari ispite ale vieţii preoţeşti?
Să crezi că tu eşti cel care le poate face pe toate sau le ştie pe toate; individualismul; să crezi că ai făcut destul … .
Cum ne mai păstrăm azi credinţa?
Dacă ne referim la societatea noastră occidentală, pare că tindem spre autosuficienţă, indiferentism, iar scăderea numărului credincioşilor practicanţi par să denote o criză de credinţă. În realitate, credinţa este vie în sufletul oamenilor doar că sunt forme diferite de manifestare şi trăire. Lucrul acesta l-am înţeles cel mai bine în dialog cu adolescenţii. În ce priveşte păstrarea credinţei, fundamental rămâne exemplul celor din jur. Fiecare generaţie are nevoie de modele.
Sunteţi un preot iubit de copii, cum faceţi să-i atrageţi spre biserică?
Pornesc de la convingerea unui crez pe care l-a avut şi Sfântul Luigi Orione că: „Tinerii sunt comoara cea mai de preţ a familiei şi a societăţii. După modelul în care sunt educaţi şi mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine”, iar realitatea pe care am găsit-o la Oradea în Centrul „Don Orione” a fost un privilegiu: sute de copii şi tineri la şcoală, oratoriu şi scout.
Isus a spus ”Lăsaţi copiii să vină la mine”. Este firesc ca într-un apostolat copiii să aibă prioritate. De asemenea este firesc ca ei să îl descopere pe Dumnezeu, să fie recunoscători pentru viaţa primită, pentru tot ce fac pentru ei părinţii şi educatorii lor.
În ce mă priveşte mă străduiesc să fiu în mijlocul lor în toate ipostazele: muncim împreună, ne rugăm, ne jucăm, cântăm, mergem în excursii, tabere… şi cred că atunci când ei mă văd fericit şi împlinit, mărturisindu-le că tot ce fac este prin credinţă cu siguranţă se nasc întrebări dar şi răspunsuri!
Ce înseamnă să fii om?
Psalmistul se întrebă în Psalmul 8: Doamne ce este omul? Şi răspunde „L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngerii, l-ai încununat cu cinste şi măreţie …”. A fi OM, înseamnă să ne păstrăm această demnitate primită de la Dumnezeu (prin tot ce suntem şi facem) şi să o respectăm pe a celorlalţi.
Care este rolul bisericii în societate?
Cred ca mai întâi trebuie să definim Biserica. Biserica este comunitatea credincioşilor botezaţi, preoţi şi credincioşi împreună. Ea are un rol multiplu. În primul râd trebuie să ajute sufletele să se sfinţească şi să se mântuiască, deci este sfinţitoare.  Apoi luând exemplul lui Isus de la ultima Cină, când a spălat picioarele ucenicilor, Biserica (comunitatea) este slujitoare, adică trebuie să aibă grijă de cei săraci, bătrâni, bolnavi, orfani… dând viaţă evangheliei de la Matei 25, 31-46 „…am fost flămând, gol, la închisoare…  când Doamne? … când unuia dintre aceştia mai mici aţi făcut”.
Un alt rol important al Bisericii este acela de a educa. De aceea Biserica a fost mereu preocupată de educaţia întregului popor, dar cum este şi firesc, mai ales a celor mici. Avem fundamentul biblic când Isus spune: „Lăsaţi copii să vină la mine” (Mt,19,14), precum şi în misiunea lăsată apostolului Petru „Paşte mieluşeii mei” (In 21,15). Aspect împlinit de-a lungul istoriei în atâtea locuri din lume, să ne gândim la Şcoala Ardeleană, în cazul nostru. Educaţia este un aspect mereu actual, lucru confirmat şi de Sfâtul Părinte Papa Francisc când spune: „reînnoirea unei ţări porneşte de la educaţie şi şcoală”.
Ce sunt bolile incurabile date unor copii?
Trebuie să recunoaştem că noi oamenii suntem creaturi limitate şi nu avem cum să le înţelegem pe toate. Suferinţa rămâne un mister. Isus nu a dat un răspuns, de ce suferă cei mici şi nevinovaţi, dar El însuţi a luat suferinţa asupra Sa murind pe lemnul Crucii. Noi creştinii suntem chemaţi să facem tot ce putem pentru alinarea celor suferinzi.
În acest sens cei aflaţi în suferinţă sunt o încercare majoră pentru credinţa şi iubirea noastră a celor din jurul lor. Ei sunt testul suprem pentru a-L vedea pe Dumnezeu în cei mai mici şi mai slabi dintre noi. Acceptarea lor cu iubire, creşterea şi integrarea lor, ne face pe noi cei din jur să devenim mai buni, mai apropiaţi de Dumnezeu. Prezenţa între noi a acestor copii trebuie să ne facă să ne punem multe întrebări legat de cum putem să răspundem corect acestor încercări păstrând în centrul atenţiei Iubirea (Caritatea) lui Dumnezeu, faptul că prin aceşti copii El este cel care ne iubeşte şi ne îndeamnă să devenim mai buni. Certitudinea celor afirmate am avut-o în şcoala noastră unde avem câţiva copii diferit abili, copii care au făcut minuni în viaţa colegilor lor.
Cum putem să ne regăsim starea de echilibru?
Făcând o scară a valorilor, definind priorităţile şi învăţând cuvântul destul sau suficient! De multe ori se dă prea mult timp, spaţiu şi importanţă unor aspecte inutile, care tind să ne fure din viaţă (care nu este veşnică aici pe pământ), din relaţia cu Dumnezeu, cu familiarii, prietenii, colegii, rudele…
Ce contează în viaţă?
Să fim oameni, după chipul şi asemănarea Celui ce ne-a creat. Să-l respectăm pe cel de lângă noi. Fiecare persoană indiferent de apartenenţa etnică, socială sau de cult are demnitatea sa şi poartă pe chipul său frumuseţea lui Dumnezeu, amintindu-mi în acest moment cuvintele Sfântului Luigi Orione lăsate ca regulă de viaţă pentru fiii săi spirituali: „să nu întrebaţi niciodată pe nimeni ce limbă vorbeşte, din ce neam este sau ce credinţă are ci doar cu ce îl putem ajuta”.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Nu am aşa ceva!
Ce vă face fericit?
Când după o zi de slujire merg la culcare obosit şi cu conştiinţa împăcată că nu am irosit timpul care este mare har de la Dumnezeu!

CRISTINA LIANA PUŞCAŞ

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook