Home Bihoreni cu care ne mândrim MihÓk Tamás

Poet
Născut la data de 21 august 1991
Studii: Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu”
Facultatea de Litere la Universitatea din Oradea
Bursier la ELTE Budapesta
Doctorand la Universitatea „Petru Maior” Târgu Mureş
Premii: Premiul De-aş avea… acordat de revista Familia (2014)
Premiul I Lirismograf, secţiunea poezie (2015)
Premiul Kinde Annamária acordat de revista Várad (2016)

De ce poezie şi nu proză?
În primul rând, pentru că sunt un tip setat pe eficiență. (Chiar și în relaționările cu oamenii – lucru pentru care deseori sunt „amendat” cu fel și fel de dojeni. Nici vorbă de mizantropie, mai degrabă o ipohondrie ce are ca obiect timpul.) Nu zic că nu mai bat câmpii din când în când, dar, din punct de vedere temperamental, îmi place să filtrez esența unei poante sau crize. În al doilea rând, fiindcă poezia poartă în fibrele ei posibilitatea mult mai directă de accedere la ceea ce numim cu un termen mult prea vag transcendență. Un poem oricât de scurt, dar bine orchestrat – și aici mă refer mai ales la dozajul optim de ironie și afecțiune –, poate să concureze oricând un roman de jdemii de pagini, ba chiar să-i confere cititorului o diversitate mai generoasă. Firește că totul ține de tehnică (vezi, de pildă, poemul monolexical al lui Aram Saroyan: „lighght”).
Care au fost primele încercări de versificare?
Fiindcă nu m-ai întrebat de „primul poem”, va trebui să mă-ntorc în – o clipă să găsesc caietul – 2001. Încă nu împlinisem 10 ani când am scris un adevărat poem manifest (cu ghilimelele de rigoare) în limba maghiară, intitulat „Vreau să merg la buni Vica”, unul cu rime mai naivuțe decât cele din balade. Poezia în scurt timp a fost urmată de altele în care încercam să descriu „catastrofe domestice și citadine” (iată câteva dintre titluri: „M-au atacat trei băieți de-a 5-a”, „Uscătorul de haine în bucăți”, „Prima mea călătorie cu tramvaiul” etc.). Mint. De fapt, primele încercări de versificare au fost orale, pe la 4 ani, când de-abia învățasem alfabetul. Am compus un cântec absurd, demn de cartea recordurilor, căci nu se mai termina, spre disperarea alor mei: „Un zero, un zero, un mic, mărunt zero, și ce dacă-i atât de mic, că-i unu, e unu, un mic, mărunt unu, și ce dacă etc.”, cântați cu mine…
Te naşti cu acest har sau acest talent se mai cizelează prin studii, citit, experienţe de viaţă?
Așa este, să revenim la lucruri mai serioase. E, cred, și har și meșteșug, ca drumul de la o specie literară populară, la varianta ei cultă. Produsul finit, alias poemul publicat, oricât de rafinat și de actual ar ajunge, își are originea în mit(urile personale), în copilărie, în valori intime învăluite în propriul mister. Prin urmare, la arsenalul de traume – pentru ca ele să se justifice coerent în scris – trebuie adăugate exerciții de creative writing, care, la început, sunt simple imitații.
Cât de grea e „meseria” de poet într-o lume în care 49% dintre români nu au citit nicio carte anul trecut? Se poate trăi doar din poezie?
E de-a dreptul lamentabil ce se întâmplă la noi. Vezi închiderea ultimei librării din Județul Teleorman, vezi lansările de carte la care se adună o mână de oameni – prietenii autorului și, în cel mai bun caz, vecinii din scara de bloc, vezi orgoliile elitiste ale unor promotori culturali care reușesc să îndepărteze și mai mult potențialul public al cărții. Libertatea postdecembristă se pare că a atras după sine atât inflația de cărți calitativ deplorabile, cât și cea a dezinteresului pentru citit. Sigur că nu se poate trăi exclusiv din scris, eventual dacă te dai pe vampiri și zombi și nici atunci. Scriitorii, de regulă, trăiesc din munci afluente scrisului propriu-zis, ei sunt totodată editori, redactori, traducători (o muncă, de altfel, foarte prost plătită de către edituri, căci publicul e aproape inexistent) respectiv profesori. Dar în tot maglavaisul ăsta de ipostaze, creația proprie rămâne cireașa de pe tort, motivația (deloc financiară) din spatele eforturilor.
Pe lângă cele două volume de poezii, « Șantier în rai » (2013) și « winrar de tot » (2015), ești şi traducător. Ce satisfacţii îți oferă această activitate?
Traducerea unei cărți, până a ajunge în varianta ei tipărită în limba țintă, implică destul de mulți pași, toți importanți: selectare, aplicare pentru burse care să acopere unele cheltuieli (după caz), obținerea/cesiunea drepturilor de autor, cercetare, traducere brută, confruntare, corectură, redactare, tipărire. Ca să nu mai spun de lansări și de urmărirea distribuției adecvate și a promo-ului, necesare cărții pentru a intra în circuit, pentru a exista, deci. Acest periplu implică o serie de satisfacții unice. Descoperi noi perspective, registre, opinii și, cel mai important, îți faci prieteni de pretutindeni. Legăturile dintre autori și traducători sunt mereu speciale, rodnice în mod reciproc.
Te-ai născut într-o familie de etnici maghiari. Cum de scrii poeziile în limba română?
Am spus-o recent într-un interviu, reiau. Mă consider un mic fanatic al limbii române. Adineauri vorbeam de eficiență, româna e nu doar bogată lexical, ci și logică în alcătuire. Bogată e și maghiara, mai ales în compuneri și derivări, dar, sintactic, foarte strictă. Unele formulări, pe care noi le condamnăm ca fiind cacofonice sau pleonastice, în maghiară se manifestă firesc. Maghiara e atât de diferită de tot ce există pe mapamond… nu întâmplător e o limbă „izolată”. Ca o prințesă într-un castel fermecat. Recunosc că, în cazul ambelor limbi, sunt extrem de sensibil la nuanțele cuvintelor, la polisemia lor câteodată accidentală, iscată de context. În fine, ar fi multe de spus (de exemplu, flexibilitatea fonetică a limbii române față de cea maghiară – se știe că în cuvintele ungurești, accentul cade mereu pe prima silabă, ceea ce face din munca de traducător, mai ales când e vorba de poezie fixă, o misiune grea), dar spațiul nu ne permite; poate cu altă ocazie.
Te-ai simţit discriminat în România?
Tachinări adolescentine, unele chiar democratice. Două cazuri îmi amintesc în care s-a întrecut, totuși, măsura. Le reproduc aici, fără referințe, firește, mai mult fiindcă acum aceste replici mă amuză tocmai prin caracterul lor nesărat. Primul: o dezbatere aparent inofensivă cu cineva foarte drag mie la momentul respectiv. Să emigrăm în vest, îmi zicea, mai bine să rămânem acasă, îi răspundeam. Acasă?, s-a răstit la mine, dacă vrei să știi, casa ta e în Budapesta, că tu ești ungur. Sunt sigur că de atunci această persoană s-a maturizat și a apucat să „răsfoiască” măcar pagina de wikipedia a Oradiei. Al doilea: într-un spațiu public am fost poreclit „Debrețin” de către coordonatorul grupului, acesta, om matur și cu un simț al umorului deloc precar, pe principiul cutiei Pandorei a tras după sine tot grupul la un gest aparent inofensiv. Totuși, și vreau să subliniez acest lucru, Oradea, față de alte municipii, este un oraș extrem de ecumenic în acest sens.
Cum se naşte opera ta? Unde îți găsești muzele?
Rezumativ: atenție distributivă (interior-exterior) plus tehnică.
Ce satisfacţie îți oferă cercetarea doctorală pe care o realizezi cu privire la poeţii români şi maghiari din Bihor (secolul XX), un secol al cenzurii, al ateismului, al prigoanei, al închisorilor?
Practic mi-ai răspuns la întrebare. Da, și de aici: compromisul, evazionismele, traumele sau, în caz fericit, exilul. Deși impregnat de atrocități, secolul XX al literaturii manifestate în spațiul bihorean îmbrățișează multe nume cu greutate, figuri marcante ale literaturii române sau maghiare: Ady Endre, Juhász Gyula, Tabéry Géza, Horváth Imre, Alexandru Andrițoiu, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Ioan Moldovan ș.a.
De ce nu mai citesc tinerii literatură? Cum îi putem atrage în acest joc magic al cititului?
E clar că părinții au tot mai puțin timp pentru odraslele lor. Educația, mai nou, se face în fața monitoarelor unde pop-up-urile te bombardează constant. Expresiile „a crescut pe stradă” și „strada l-a crescut” nu prea mai sunt valabile. Trebuie, deci, găsite mijloace cât mai sincretice, scriitorii trebuie să renunțe la orgolii imbecile (iertați-mi expresia) și să îi viziteze pe potențialii cititori (categorie în care ar trebui să ne regăsim cu toții), în colaborare cu profesorii de română, în școli.
Anul acesta, începând din data de 23 ianuarie, împreună cu poetul Ioan F. Pop, vom pune pe picioare un cenaclu literar de dezbatere și delectare la Saloanele de carte R&R – spațiul din Cetate. Întâlnirile se vor desfășura săptămânal. Îi invit pe această cale pe toți amatorii de literatură și nu numai. Veniți cu mic cu mare, R&R e un spațiu formidabil.
Cinci cărţi obligatoriu de citit?
Voi încropi o listă dincolo de obișnuitele lecturi obligatorii de genul Proust-Tolstoi-Dostoievski:
Mihail Șișkin, Scrisorar
Charles Bukowski, dragostea e un câine venit din iad
Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată
Ioan Es. Pop, arta fricii
Vasile Petre Fati, O anumită căldură umană (antologie).
Ce proiecte ai pentru acest an?
În acest an, care, de altfel, se anunță a fi pentru mine unul extrem de favorabil din punct de vedere literar, vreau să mă pun la punct cu sănătatea (deviație de sept și alte mici suplicii care nu-mi dau pace). Vor apărea anul acesta – pare greu de crezut și pentru mine – următoarele 6 cărți: 1) o antologie în limba maghiară de peste 230 de pagini din 23 de poeți români aparținând „promoției 2000”, în traducerea mea; 2) „cuticular”, volum de poeme proprii în limba română; 3) „cuticulum vitae”, volum de poeme proprii în limba maghiară; 4 & 5) volume de poeme în limba română ale poeților maghiari Krusovszky Dénes respectiv Balázs F. Attila, în traducerea mea; 6) o antologie bilingvă din poeți bihoreni la care am colaborat peste 10 persoane. E un angrenaj imens care necesită atenție neîntreruptă.
Ce te face fericit?
Dincolo de voia bună a celor din jur – lucru care mă binedispune instant – aș aminti lectura de poeme alături de prieteni și/sau iubită în locuri precum Moszkva Café, lângă un vin fiert, de asemenea vizionarea filmelor – pe cât posibi în același regim – și, desigur, călătoriile în scopuri turistice.

Cristina Liana Puşcaş

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook