Home Bihoreni cu care ne mândrim MIORIŢA SĂTEANU

Inginer
Născută la data de 14 octombrie 1936
Studii: Liceul Sanitar Oradea
Facultatea: Universitatea din Craiova, Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare
Preşedintele Uniunii Femeilor Bihor Oradea de la înfiinţare –  în anul 1993,  până în anul  2013
Preşedinte onorific al Uniunii Femeilor Bihor Oradea din anul 2014
 Membru în Intrenational Federation of Settelments – continent Europa din anul 1993
Membru în Parlamntul Seniorilor prin poroiectul „Cetăţeni activi la puterea a treia” din anul 2016
Care este secretul acestei energii debordante şi la 80 de ani?
Această energie se acumulează pe parcursul anilor şi se păstrează prin educaţia unei vieţi cumpătate, cu reguli destul de stricte şi imprimate din perioada activităţii sportive: trezirea la ora 6.00, mersul pe jos dimineaţa, în pas sportiv, participarea la liturghia de dimineaţă şi un mic dejun foarte bogat în „răbdare”, pentru că uneori nu am timp să-l servesc.
Cine este de fapt Mioriţa Săteanu?
Un om obişnuit, vesel şi optimist şi iubitor a tot ceea ce îmi oferă natura, arta şi în special poezia şi care se împrospătează cu partituri muzicale clasice ale lui L.V. Beethoven, F.Liszt, Chopin, W. A.Mozart, P.I. Ceaikovski şi mulţi alţii.
Care a fost parcursul dvs. profesional?
Am absolvit Liceul Sanitar Oradea ca felcer medical. Am început activitatea în comuna Sag, judeţul Arad, apoi am fost transferată la Dispensarul CFR din Oradea. În anul 1950 s-a înfiinţat primul Centrul de transfuzii. Am fost selectate mai multe cadre medicale din unităţile sanitare ale judeţului Bihor pentru un curs de instruire în acest domeniu. La terminarea cursului am obţinut un post la Cabinetul de transfuzii al Spitalului de Ginecologie şi Obstetrică din Oradea, unde am lucrat singură până în anul 1954. În perioada 1954 până în anul 1958, ca sportiv de elită, nu puteam îndeplini obligaţiile de serviciu care necesitau o mare răspundere pentru menţinerea vieţii femeilor gravide, lăuze sau după intervenţii chirurgicale.
De unde pasiunea pentru scrimă?
Este o poveste, pot să o denumesc poveste,  pentru că: în curtea blocului în care locuiam ne adunam pentru diferite jocuri de abilităţi sportive sau jocuri colective cca 15 copii cam de aceiaşi vârsta. În acest bloc, locuia tatăl antrenorului federal de scrimă al Ungariei. Într-o vizita în Oradea, ne-a văzut şi ne-a invitat în sala de scrimă, unora ne-a plăcut, altora nu. M-a fascinat poziţia „în gardă” a sportivului pe planşă, agilitatea şi reflexele instantanee care urmăreau atacurile bine construite şi „parada ripostă” care se terminau cu un ”tuş” foarte important în determinarea scorului clasamentului final dictat de juriul principal al concursului.
Un spot fascinant mereu viu şi atrăgător prin variantele de atac şi prada-ripostă şi mai ales prin modul în care îţi studiezi adversarul în ochii căruia vezi şi simţi emoţia sau eşecul inferiorităţii sau supremaţia talentului.
Care au fost cele mai importante premii obţinute?
Foarte multe concursuri câştigate la categoria de tineret, pentru care am participat în lotul de tineret de la Campionatul Mondial de Tineret din Varşovia –Polonia în anul 1954, când echipa României s-a clasat în turneul final doar pe locul 8; locul trei şi medalia de bronz la Campionatele Naţionale de Scrimă din anul 1960; participare în echipa României de scrimă în diferite campionate internaţionale în ţară şi peste hotare; componentă a lotului olimpic de scrimă pentru Olimpida de la Roma.
Care au fost marile constrângeri ale regimulului comunist?
Tata a fost deţinut politic pentru o scurtă perioadă de timp datorită susţineii P.N.L prin convingerile dumnealui liberale şi mai ales pentru că a fost un foarte bun prieten cu membri marcanţi, conducătorii acestei formaţiuni politice pe plan regional şi cu şeful Poliţiei din Oradea. Nu au avut motive temeinice pentru a prelungii detenţia, dar ca să ne sperie, să ne persecute, în cursul mai multor nopţi soseau să percheziţioneze locuinţa, să scotocească în toate colţurile, dulapurile, sertarele, în bibiliotecă între cărţi, în pian şi chiar şi în gheozdanele noastre şcolare. Datorită acestei situaţii nu am putut să mă înscriu la nicio facultate, cu toate că doream să devin medic. Am avut totuşi o şansă, fiind sportiv de performanţă, şansa mi-a fost oferită de preşedintele Federaţiei Naţionale de Scrimă din cadrul Ministerului Sportului, domnul Meşter Ivan, care a avut inspiraţia să ceară „clemenţă” de la preşedintele Comitetului Judeţean al P.C.R. pentru a avea aprobarea de înscriere la o facultate. Am primit această recomandare, dar surpriza  din acest document a schimbat total aspiraţiie, dorinţele şi sensul vieţii mele. Condiţia a fost să mă înscriu la Universitatea din Craiova, înfiinţată cu doi ani înaite şi care  avea numai facultăţi cu profil tehnic! Şi a doua condiţie a fost să ajut un absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport să înfiinţeze o secţie de scrimă în Craiova. Am intrat la facultate în anul 1958, am ajutat la înfiinţarea secţiei de scrimă, unde făceam antrenamente zilnice şi am concurat la toate competiţiile naţionale şi internaţioanale sub culorile Clubului Universitar din Craiova. Viziunea foarte inspirată şi eficientă a conducerii Universităţii a fost de atragere a unui lot de sportivi din diferite ramuri sportive pentru dezvoltarea mişcării sportive din această zonă. Atunci s-a înfiinţat secţia de fotbal Universitatea Craiova, secţia de baschet şi volei, secţii care au oferit sportivi de mare performanţă pentru elita sportului naţional.
Cum supravieţuiai din punct de vedere cultural înainte de 89?
Nu prea aveam timp să particip sau, mai bine zis, să trăiesc o viaţă culturală conform dorinţelor şi aspiraţiilor mele. Aceasta pentru că serviciul şi munca profesională îmi solicita răspundere foarte mare şi mai ales atenţia comportamentului meu ca fiind apolitică într-o mare masă de membri convinşi şi practicanţi ai ideiilor P.C.R.
Care a fost cea mai mare frustrare resimţită în perioada comunistă?
Am avut foarte multe obstacole în avansarea mea pe plan profesional pentru că nu am fost U.T.C şi nici membră a P.C.R.. Am suferit datorită faptului că nu am putut să-mi pratic credinţa, decât pe ascuns, sau cu frică mergeam la Biserică. De fapt, nici Biserica Greco – Catolică, a cultului meu, nu mai era. Zăcea în temniţă şi Preasfinţitul Episcop Ioan Suciu, martirul convingerilor Sale puternice de jurământ în  credinţă.
Cum s-a adaptat poporul român la democraţie?
Este o întrabare dificilă. Nu am înţeles şi nici nu practicăm o adevărată democraţie. Am preluat doar atitudinea de a fi liberi, de a putea face orice, de a uita de respectul între oameni, am uitat de obligaţia de  a munci cinstit şi corect. Educaţia nu s-a impus ca o necesitate în dezvoltarea culturală a generaţiilor tinere, regulamente permisive au scos la iveală multe derapaje în privinţa sensului vieţii tinerilor.
De ce aţi resimţit să vă implicaţi activ în viaţa socială orădeană?
Dorinţa de a ajuta, de a cunoaşte şi a interveni pentru rezolvarea problemelor oamenilor a fost, în tinereţe, ţinta şi drumul pe care l-am visat şi dorit.
Apropierea de oameni prin munca profesională desfăşurată în mijlocul comunităţilor, ale căror probleme le împărtăşam m-a condus la concluzia că pot şi trebuie să mă implic şi să fac ceva în folosul oamenilor într-un domeniu asemănător medicinii. Aşa mi-am regăsit calea, drumul vieţii şi am pus în practică aspiraţiile visate din tinereţe. După pensionare, fostele mele colege de la Liceul Sanitar din Oradea erau şi ele tot pensionare. După mai multe întâlniri cu dânsele am constatat că sunt un „tezaur” de dăruire şi de un înalt grad de profesionalism şi un adevărat apărător al sănătăţii, al protecţiei sociale şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă al persoanelor vârstnice. Am format un grup de lucru cu care am pornit la identificarea problemelor persoanelor din cadrul fiecărui Dispensare medical, pe care le-am raportat Direcţiei Judeţene de Sănătate. Reuşita şi succesul acestei evaluări ne-a încurajat şi ne-a îndemnat la alte acţiuni în domeniul social, cultural şi civic moral. Am înfiinţat Uniunea Femeilor Bihor Oradea (UFBO) în anul 1996 ca un O.N.G. puternic şi prin care, an de an, a câştigat încrederea cetăţenilor, al O.N.G.-urilor din judeţ şi al instituţiilor şi al autorităţilor locale. UFBO este afiliată din anul 1996 la Federaţia Internaţională a Comunităţilor, de asemenea este  membră în Centrul Internaţional al Femeii din Stockholm – Suedia din 1998.
Ce lipseşte actualei societăţi româneşti?
În primul rând îi lipseşte coeziunea în constatarea problemelor sociale cu care se confruntă societate, nivelul scăzut al pretenţiilor educative  şi  culturale. Societatea nu are forţa şi nici recunoaşterea generală – unanimă a greşelilor în care îşi desfăşoară viaţa şi nu caută modalităţi de corectare sau îmbunătăţire a domeniilor care dirijează sau legiferează drepturile omului.
Ce contează în viaţă?
A contat corectitudinea, profesionalismul şi creerea credibilităţii şi câştigarea încrederii partenerilor cu care lucrez pentru fericirea aproapelui.
Ce vă face fericită?
Sănătatea membrilor familie mele, bucuria cu care se afirmă în viaţa profesională. Atenţia şi grija pe care o primesc de la membrii familie – copii, ginere, noră, nepoţi, nepoate. Pe plan social, mă face fericită faptul că „dăruiesc ajutor, pentru numai un zâmbet de mulţumire”. Mulţumire pe care o citesc în ochii care strălucesc de fericire pentru vizita sau ajutorul acordat sau problema încredinţată, pe care am reuşit să o elucidez.

CRISTINA LIANA PUŞCAŞ

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook