Home Bihoreni cu care ne mândrim OLIMPIA PANTYA

Asistent medical UPU Smurd Oradea
Născută la data de 15  iunie 1979
Studii: Post Liceu Sanitar „Vasile Voiculescu”
Facultatea de Sociologie-Psihologie,
Universitatea „Spiru Haret”

Sunteţi singura femeie din România acceptată la un Exerciţiu de simulare a unui dezastru care se va desfăşura, în această lună, în Ucraina. Care au fost criterii de selecţie? Şi cum aţi primit această veste?
Nu sunt în cunoaşterea totală a criteriilor, dar sunt sigură de faptul că a contat activitatea pe care o desfăşor ca asistentă medicală, în prespital (Terapie intensivă mobilă, elicopter şi ca dispecer). Eu, personal, particip pentru prima dată la o simulare care se desfăşoară în afara graniţelor noastre, după o selecţie care a avut loc în anul 2012, unde au participat 24 cadre medicale, din care 12 au fost asistenţi medicali. După ce am fost informată de eveniment şi locul desfăşurării, îmi aduc aminte că m-a cuprins un entuziasm enorm şi am primit vestea cu mare bucurie.
Ce aşteptări aveţi de la acest curs?
În primul rând, să pun în practică procedurile învăţate în situaţii speciale şi să învăţ lucruri noi. În al doilea rând, e o şansă să-ţi cunoşti mai bine reacţiile, să-ţi depăşeşti limitele şi să îţi completezi şi aprofundezi pregătirea.
Este pregătită ţara noastră pentru un dezastru, de orice fel?
Nu sunt în măsură să vă răspund la această întrebare. Tot ce ştiu este că se fac eforturi imense pentru a pune la punct acest aspect, pentru a face faţă unui dezastru.
Care ar fi principalele norme minime de conduită pe care oamenii ar trebui să le respecte în cazuri extreme?
În primul rând, să nu intre în panică, să încerce să rămână cât mai calmi, să observe priorităţile. Să folosească linia de urgenţă 112, pentru a comunica urmările evenimentului şi pentru o eventuală îndrumare pe care o pot primi. Să nu mişte răniţii, doar în cazul în care sunt într-un pericol iminent de a fi răniţi din nou (orice mişcare poate să genereze traumatisme suplimentare). E nevoie de o atenţie sporită pentru copii şi pentru persoanele în vârstă. Să elimine, dacă le stă în putinţă, fără să îşi pună propria viaţă în pericol, factorii care ar putea provoca dezastre mai mari.
Mai există omenie în oameni? Mai ştim să ne ajutăm unii pe alţii, renunţând la ideea de a ne pune deasupra tuturor chiar şi în cazul unui dezastru?
Da, consider că există mult mai multă omenie decât credem noi. Tindem să ne aşteptăm la cel mai rău ce se poate întâmpla şi de multe ori nici nu vedem „omenia” din jurul nostru, doar „neomenia” pe care suntem setaţi să o observăm. Situaţiile grele sunt acele oportunităţi care ne ajută să ne cunoaştem limitele reale, nu doar cele impuse sau imaginare. Ajutorul pe care îl dăm în aceste situaţii, de fapt nu este un ajutor, este un fenomen care suprascrie acest cuvânt, este un sentiment pe care toţi oamenii îl au înăuntrul lor. Se numeşte sentimentul DATORIEI, să contribui cu ceea ce este orânduit prin profesia sau prin felul tău de a fi.
Ce este terapia craniosacrală?
Este o terapie alternativă care îşi are rădăcinile în osteopatie, o metodă de evaluare şi corecţie care stimulează procesul natural de autocorectare şi de autovindecare. Terapia craniosacrală este o tehnică blândă, care permite atât eliberări ale restricţinărilor la nivel fizic, cât şi eliberări semnificative la nivel emoţional.
Ca terapeut craniosacral care sunt principiile pe care le insuflaţi pacienţilor?
Ca terapeut sunt doar un facilitator, nimic mai mult. Încerc să nu insuflu. Pacientul îşi poate răspunde singur la întrebările pe care le are, după găsirea întrebărilor corecte. Asist şi doar rareori ajut la găsirea acestor întrebări şi, implicit, a răspunsului. Facilitez acest proces prin detensionarea sistemului nervos şi aducerea lui la funcţionarea în parametrii optimi.
De ce sunt oamenii nefericiţi?
Cei care într-adevăr sunt nefericiţi, consider că, pun accent pe lucruri care nu au valoare în timp, nu fac ceea ce îi face să fie fericiţi, echilibraţi sau se concentrează doar pe una sau două arii ale vieţii, iar pe celelalte le ignoră în mare parte. Tot mai mult îmi răsună în ureche o frază pe care am citit-o şi o indentific în mulţi oameni care se confruntă cu acest fenomen: „nopţi nedormite, relaţii eşuate … doar ca să înaintăm pe scara succesului şi la capătul scării ne dăm seama că nu am pus scara pe cladirea potrivită” (Stephen Covey). Ne dăm seama că nu suntem în locul potrivit şi asta nu ar fi o problemă atât de mare. Problema mare, e că rămânem în continuare în acel loc, din comoditate sau din frica de schimbare.
Ce contează în viaţă?
🙂 …Să găsim acea clădire potrivită şi, la rândul nostru, să îi susţinem pe cei care sunt în căutarea clădirii lor. Şi nu în ultimul rând, să găsim şi să menţinem cât mai mult echilibrul interior.
Asistentul medical SMURD cum face faţă morţii?
Cred că fiecare cadru medical are stilul propriu de a gestiona un asemenea eveniment. Suntem diferiţi – percepem moartea diferit. Ce trebuie să fie totuşi comun este să conştientizăm că nevoia primordială este să avem grijă de noi înşine. Doar aşa putem da o îngrijire calitativă. Dacă nu pot gestiona eficient un asemenea eveniment, nu pot sa fiu prezentă şi să acord îngrijire potrivită următorului pacient la care suntem solicitaţi. Întradevăr, sunt cazuri în care, pe ascuns, ne ştergem lacrimile în tăcere sau privim lacrimile din ochii colegului. Dar după un adânc suspin şi înghiţit în sec, ne facem datoria în continuare.
Care au fost cele mai grele momente din viaţa dvs.?
Dacă m-aţi fi întrebat în urmă cu 6 ani, instantaneu vă prezentăm o listă lungă. Acum tot ce vă pot spune este că „momentele grele” din viaţa mea durează tot mai puţin pentru că am învăţat să le transform în învăţături sau în oportunităţi.
Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Îmi place foarte mult să citesc. Iniţial mi-a fost greu să-mi fac timp pentru acest lucru. Deseori aveam mustrări de conştiinţă din cauză că acordăm prea puţin timp familiei. Dar cred că le-am stârnit curiozitatea faţă de cărţi şi, cu timpul, am observat şi la ei fenomenul acesta de „a iubii cărţile”.
Ce vă face fericită?
În primul rând zâmbetul copiilor mei. Sunt o mamă a doi copii minunaţi, Ştefania (13 ani) şi Gergő (6 ani), care au grijă să îmi acorde periodic lecţii de viaţă. Sprijinul familiei şi nu în ultimul rând al soţului, care şi el la rândul lui, este asistent medical în cadrul departamentului de urgenţă. Faptul că reuşim să ne susţinem şi să ne realizăm, în mare măsură, visele, ideile, pentru mine este o împlinire şi, implicit, fericire.

Cristina Puşcaş

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook