Home Bihoreni cu care ne mândrim ROMULUS ROMAN

Primul român care a realizat înconjurul lumii cu iahtul
Născut la 9 august 1936
Studii: Liceului „Emanuil Gojdu”.
Institutul Politehnic Bucureşti
Sydney, Australia

Cum a debutat această pasiune pentru navigat?
De când mă ştiu m-a atras aventura navigaţiei. Mai întâi am desenat bărcuţe, apoi le-am făcut din hârtie, mai târziu am realizat machete de nave după proiectele altora şi, mult mai târziu, am făcut cunoştinţă cu bărcile adevărate. Când eram la Oradea şi pe Crişul Repede plutea un vaporaş de agrement cu multe luminiţe în orele de seară şi trecând pe acolo mereu „întâmplător”, visam la iahturi şi vapoare pe care în vacanţă le vedeam la Constanţa.
Când v-aţi cumpărat prima ambarcaţiune şi care a fost prima experienţă cu ea?
N-a trecut nici un an de la descinderea mea la Sydney şi m-am apucat de făcut studii de navigaţie, mi-am cumpărat o barcă  cu motor, dar pentru că eu am visat mereu să fac călătorii pe ocean cu iahtul propriu, doresc să mă opresc la acea dată. Mai ales că este legată de o mare sărbătoare, comemorarea bicentenară a Australiei – 1988. Atunci am văzut o multitudine de ambarcaţiuni, unele mai frumoase ca altele. La 1 aprilie 1988 am primit un telefon de la Clubul de iahturi de croazieră din Australia şi am văzut un „double ender” care mi-a „căzut cu tronc”. I-am şi spus soţiei mele la telefon că a fost „dragoste la prima vedere”. Am devenit astfel mândrul posesor al iahtului „Kyeema”, ceea ce în limba aborigenilor înseamnă „un nou început”. De-atunci şi până astăzi jumătate din viaţa familiei noastre se petrecentre valuri şi nori… .
Care sunt caracteristicile ambarcaţiuni dumneavoastră?
Fişa tehnică a unui iaht de 10 tone poate fi cuprinsă doar într-o carte tehnică. Dar voi reţine pentru cititorii dumneavoastră că este un „double ender”, ceea ce înseamnă că are şi prora şi pupa în formă similară. Este un model Westsail 33, construit în 1982, o copie mai alungită a modelului Westsail 32, design Colin Archer, cel mai popular iaht de croazieră din America anilor ’70.
Câţi kilometrii aţi reuşit să parcurgeţi cu iahtul dumneavoastră?  
Traducând din mile marine, cam de două ori jumătate circumferinţa ecuatorului terestru.
Care au fost cele  mai mari pericole cu care v-aţi confruntat?
Pericolele sunt un dat continuu al navigaţiei. Şi o simplă ieşire în larg poate aduce un pericol. De fapt, aceasta face şi frumuseţea specifică navigaţiei. Dar pentru a da o scară cât de cât mai aproape de  adevăr, de la o ancorare superficială până la evitarea unor tornade sau înfruntarea unor furtuni cu valuri de 10 metri înălţime, le-am trăit pe toate. Exemplificând,  într-o noapte când eram ancorat în Watson Bay, vânturi puternice au desprins iahtul de mal şi, cu mare noroc, l-am găsit la câteva sute de metri de la locul de acostare. Şi acţiunea fluxului şi refluxului trebuie să fie luată în seamă deoarece sunt zone în care diferenţa în 6 ore este de 9 metri înălţime. O defecţiune importantă la motor sau la cârmă sunt de asemenea, încercări importante.
Care au fost cele mai spectaculoase locuri pe care le-aţi văzut?
Lumea noastră este cel mai mare spectacol la care participăm zi de zi. Oriunde mergi găseşti un lucru unic, spectaculos, de la Galapagos la Polinezia Franceza; de la arhipelagurile extinse cât un continent  până la o insulă uitată de lume în care francezii au efectuat o explozie nucleară. De aceea apelez la imaginaţia şi cunoştinţele dumneavoastră spunând că am fost pe toate continentele şi în aproape jumătate din ţările globului.
Care a fost cea mai lungă călătorie şi ce greutăţi  presupune o călătorie lungă?
Cea mai lungă a fost acel înconjur al lumii de 3 ani şi jumătate între 1991 şi 1994. Greutăţile încep de la sursele financiare şi se ţin lanţ prin cunoaşterea sau necunoaşterea specificului meteo a zonelor. Existenţa unor puncte de conflict, uneori chiar de războaie; modul cum te poţi aproviziona cu combustibilul, cu hrana. Au fost perioade îndelungi când luni a trebuit să ne bazăm pe resursele aduse pe navă la plecare şi devenind pescari în toată regula. Oricum e mult mai complicat ca viaţa de toate zilele pe uscat, la serviciu.
Cine vă însoţea în călătorii?
De regulă soţia, uneori fiul meu, în două ocazii singur şi rar, pe distanţe scurte, prietenii.
Cum şi în ce condiţii s-a realizat fuga dumneavoastră în Australia?
Nu a fost o „fugă”. A fost un lucru care s-a întâmplat în linişte, în concediul meu din Italia, ca o reacţie la regimul politic din ţară care îmi împiedica realizarea unui ideal de viaţă: libertatea de a cunoaşte lumea. V-am spus, încă de pe băncile liceului visam să călătoresc.
Cum a fost viaţa în lagărul din Italia?
Cuvântul în sine este neplăcut, amintind de condiţii şi restricţii obligatorii… . Chiar a trăi în „lagărul socialist” însemna servituţi, sub foarte multe forme. Oriunde în lume cuvântul este urât mirositor.
Cum a fost adaptarea în noua patrie?
Rapidă. Eu luasem încă din lagăr legătura cu Colegiul inginerilor din Australia care s-a preocupat de găsirea unui loc de muncă. Apoi a urmat o perioada de demonstrare a profesionalismului meu şi satisfacţiile au venit şi ele. Australia e o ţară cu oameni aşezaţi, fără isteriile altor continenete. Valoarea omului este recunoscută şi răsplătită.
De ce aţi acceptat să plecaţi din ţară?
N-am „acceptat”; am dorit şi am realizat acea plecare, fără nici o „ofertă” din partea cuiva. Voiam doar să-mi realizez o dorinţă firească de libertate. Cu sufletul, eu n-am plecat niciodată din ţara mea de origine. Dar între timp am găsit încă o ţară, fiind mai bogat  şi  pe deplin realizat, din toate punctele de vedere.
Ce s-a schimbat în România în cei 26 de ani?
Lucru esenţial, rintegrarea în lumea liberă! O nouă stare economică, cu noi relaţii de producţie. Nu sunt perfecte, dar vor devenii. Dar noi ca naţie suntem nişte nerăbdători, am vrea totul deodată. Nu se poate aşa ceva, nu s-au putut nicăieri în lume miracole peste noapte. Oricum, în ultimele două decenii am venit deseori, uneori in fiecare an, găsesc multe lucruri noi şi mă bucur, ca oricare român.
Ce vă leagă de Oradea?  
Naşterea, educaţia şcolară, colegii, amintirea profesorilor şi probitatea lor profesională, prietenii de neîlocuit, rudele şi toate amintirile de tinereţe. Eu mă simt în continuare orădean. Am buletin de Oradea, dar am şi acum cetăţenie română.
Ce vă face fericit?
Este o întrebare care cere  un răspuns complex. În primul rând armonie în familia mea care include şi rudele cele mai apropiate. De asemenea implinirea atât a visurilor şi dorinţelor mele. Cu cât eforturile sunt mai mari, cu atât satisfacţia este mai mare.

Cristina Puşcaş

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook