Home Bihoreni cu care ne mândrim VARADY HENRIETTA

Pianistă
Născută la data de 27 noiembrie 1992
Studii: Liceul de Artă Oradea
Facultatea de Arte, Departamentul Muzică
Colaborator la Teatrul Regina Maria
Cum s-a născut această dragoste pentru pian?
Totul a început cu un cadou deosebit de inspirat din partea mamei. De Crăciun, când aveam doar 3 ani, mama mi-a dăruit un mic pian de jucărie. Petrecând foarte mult timp în faţa televizorului, ascultând posturile de muzică în timp ce mă jucam, am început să caut melodia pe care o auzeam la televizor pe clapele pianului de jucărie. Mama a observat imediat şi a hotărât să mă ducă la o profesoară de pian pentru evaluare. O doamnă în vârstă şi elegantă m-a pus să cânt la instrumentul din propria sa casă. Era un pian mai vechi, mi se părea uriaş şi fioros, dar mama mi-a dat curaj şi i-am arătat doamnei ce ştiu. Zâmbind cu simpatie, i-a spus mamei că sunt prea mică pentru un instrument adevărat dar, peste un an sau doi, după ce voi creşte puţin, voi putea să încep cu lecţiile pentru că aş progresa foarte rapid, datorită auzului ascuţit cu care am fost înzestrată. La 5 ani am început lecţiile de pian şi nu m-am oprit nici acum din a învăţa lucruri noi.
Ce se ascunde în spatele performanţei?
Multă muncă. Pe lângă multă muncă, multă raţiune. Pe lângă acestea, multe compromisuri. Poate prea multe compromisuri. Pot să spun că nu am avut parte de copilărie. Stăteam în casă toată ziua şi clămpăneam. Apoi, din clămpănit a devenit exersare şi mai apoi, studiu intens. Îi invidiam atât de mult pe copiii care se jucau în faţa blocului, iar eu stăteam închisă în casă pentru că aveam de studiat. În timp, pianul a devenit jucăria mea preferată, apoi prietenul meu cel mai bun. Multă vreme m-a măcinat faptul că nu pot fi ca ceilalţi copii, să fiu la o şcoală oarecare şi cea mai mare problemă a mea e să fie tema nefăcută la matematică. Însă acum realizez că nu puteam ajunge la nivelul acesta cu un asemenea stil de viaţă. Am învăţat să îmi transform sentimentele şi să le redau prin muzică, ceea ce e foarte greu şi nu toţi ştiu s-o facă, pentru că asta nu se învaţă – se simte.
Cât e talent şi cât este muncă?
Sincer? La mine e mai mult talent decât muncă. Pe mine personal, talentul m-a ajutat mai mult să pot progresa. Deşi mulţi spun că degeaba ai talent dacă nu munceşti. Am studiat mult, în studenţie puteam spune că locuiam la facultate. Am muncit mult, dar când văd cât muncesc alţii şi nu progresează, mă gândesc oare, dacă aş munci şi eu atât, unde aş fi acum? Însă, în opinia mea, un om care munceşte zi de zi, de dimineaţa până seara şi tot nu evoluează după aşteptările sale sau ale profesorilor, ori nu are talent şi se chinuie, ori are talent dar nu face asta din plăcere şi tot se chinuie. Este greu să te laşi condus de val, dar totodată să-ţi controlezi emoţiile. O performanţă reuşită constă în muncă tehnică, prin învăţarea notelor, a dinamicii, a degetaţiilor, a poziţiei corecte a corpului şi a mâinii, iar apoi urmează fineţurile, emoţiile şi sentimentele aplicate peste bucăţile muzicale. Iar fără talent, toată munca depusă prin zecile de ore de studiu devin zadarnice, pentru că performanţa fără talent înseamnă doar note negândite, sunete goale, cântate fără suflet.
Pe lângă pian, la ce alte instrumente v-aţi îndeletnicit să mai cântaţi?
Pot spune că am încercat multe instrumente: vioară, violă, contrabas, clarinet, trompetă, corn, acordeon, chitară, percuţie. Am fost curioasă să încerc cât mai multe, măcar aşa de distracţie, pentru că deseori colegii se plângeau de dificultatea instrumentului lor. Eu cred că fiecare instrument are propriile sale dificultăţi. Un mare minus reprezintă faptul că mereu trebuie să cânt pe piane diferite, ceea ce la alte instrumente nu se întâmplă, deoarece fiecare îşi cunoaşte propriul instrument pe care îl poate duce cu uşurinţă la locul concertelor – iar eu trebuie să fac faţă mereu unor noi provocări, să pot face dintr-o dată un instrument străin să sune extraordinar.
Ce satisfacţii v-a oferit cântatul la pian?
Premii câştigate la concursuri şi succesul zecilor de concerte. Pe lângă asta, e ca un calmant. Este pur şi simplu, ca un calmant natural. Nimic nu mă linişteşte mai mult decât cântatul la pian. Deseori cânt doar aşa, pentru mine, de plăcere. Iar ceea ce cânt este în strânsă legătură cu starea pe care o am. Dacă sunt nostalgică şi melancolică de obicei cânt Chopin, dacă sunt nervoasă cânt Beethoven, iar când am voie bună, cânt Mozart. Însă la concerte e mai greu. Am în repertoriu, de exemplu, o sonată de Beethoven, care trebuie cântată cu starea emoţională necesară. Chiar dacă eu am o stare melancolică, trebuie să mă pun în pielea lui Beethoven. Oamenii vin la acel concert să asculte Beethoven, pentru că vor să asculte Beethoven, nu Chopin. E ca la teatru. Laşi în culise ceea ce eşti, ca pe scenă să poţi arăta valoarea maximă a personajului jucat.
Chiar dacă nu vor face performanţă, copiii care iau lecţii de pian ce abilităţi dobândesc?
În primul rând, copiii care învaţă să cânte la pian au doar de câştigat. Li se dezvoltă auzul, memoria, sensibilitatea, vor gândi mai logic, vor fi mai echilibraţi, mai atenţi şi asta îi va ajuta foarte mult mai târziu, în dezvoltarea personală. În plus, toţi pianiştii pe care îi cunosc, de la elevi la profesori, sunt persoane înţelegătoare şi deschise. În al doilea rând, contează foarte mult ce profesor au copiii, cum predă lecţiile de pian. Sunt multe tipuri de dascăli, unii pun accent doar pe tehnică, pe când alţii pe libertatea exprimării prin muzică. Ideal ar fi o cale de mijloc, un profesor capabil să predea informaţiile tehnice şi pe lângă, să ajute copiii să treacă peste emoţii, ba mai mult, să îşi transforme emoţiile de scenă în emoţii transmise prin muzică, este un profesor model.
Aveţi o serie de colaborări cu Teatrul Regina Maria. Cum este viaţa pe scenă?
Este senzaţional! Îmi place atât de mult încât de multe ori am senzaţia că trăiesc în teatru. Avem multe repetiţii, de dimineaţa până seara, însă niciodată nu m-am plâns din cauza oboselii, pentru că îmi face mare plăcere să lucrez în teatru. M-am împrietenit uşor cu majoritatea actorilor, ba chiar şi cu echipa tehnică. Când fac parte din ansamblul orchestral a unei piese, atmosfera dintre muzicienii profesionişti este atât de degajată şi de plăcută, încât nici nu se mai simt emoţiile spectacolului. Este un ambient pe care eu nu îl iubesc, ci îl ador! Colaborarea cu Teatrul Regina Maria, pot să spun, este una dintre marile vise ale mele.
Cum apreciaţi viaţa culturală orădeană?
Eu consider că Teatrul Regina Maria şi Filarmonica de Stat sunt bazele vieţii culturale în Oradea, însă lipsa unei opere este puternic simţită. Putem observa asta cu uşurinţă din epuizarea rapidă a biletelor atunci când se aduce, foarte rar, o producţie de operă în turneu la Oradea. Ar fi un mare pas înainte, sunt sigură că melomanii orădeni, şi nu numai, ar vizita des Opera pentru a asculta muzică de calitate şi nişte voci splendide. Pe de altă parte, micile producţii teatrale au un uriaş succes în opinia mea, însă nu pot spune acelaşi lucru despre muzicieni. Muzica ar trebui promovată mai mult în Oradea. Avem muzicieni foarte buni, însă aproape nimeni nu ştie de ei, şi e mare păcat. Apoi ne mirăm dacă pleacă în alte oraşe, sau alte ţări. E şi normal, oamenii care muncesc au nevoie de recunoştinţă, ceea ce în Oradea nu se prea primeşte.
Ce credeţi că ar trebui făcut pentru sprijinirea tinerilor talentaţi?
Multe proiecte, burse de performanţă, şi mai ales, scoaterea lor pe scenă să fie auziţi şi cunoscuţi, pentru că este extrem de importantă scena pentru ei, aproape vitală. E păcat să nu apreciem talentul şi munca tinerilor.
Unde vă vedeţi peste zece ani?
Nu ştiu, având în vedere numeroasele oportunităţi pe care le primesc periodic, care mai de care: profesoară în China, pianist pe vas de croazieră, corepetitor în Ungaria. Nu am acceptat însă niciuna din ele, deoarece consider că finalizarea studiilor este esenţială. După ce voi termina masteratul anul acesta, sunt sigură că voi găsi o slujbă în domeniu care să mi se potrivească. Până atunci, voi munci în continuare, voi încerca să dobândesc cât mai multă experienţă, voi asculta sfaturile profesorilor şi colegilor cu care lucrez şi am să învăţ din ele, pentru a mă perfecţiona tot mai mult. Consider că aceasta este cheia spre succes.
Care sunt tabieturilei pianistei Varady Henrietta?
Nu am tabieturi bine fixate, însă cafea de dimineaţă, fără de care nu pot funcţiona este esenţială pentru a porni o zi bună. Îmi plac întâlnirile cu prietenii neprogramate de dinainte, mi se par cele mai reuşite.
Ce vă face fericită?
Plimbările pe malul Crişului, indiferent de oră sau vreme, ascultând muzică la căşti.

CRISTINA LIANA PUŞCAŞ

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook