Home Diverse Despre adevăr, aroganţă şi caracter

Cât anume vrem să ştim…

„Spune-mi adevărul! M-ai înşelat sau nu?” „Ai furat sau nu?” „L-ai bătut sau nu?” „A fost revoluţie sau nu?” „Ai plagiat sau nu?” Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să fie unul foarte simplu: da sau nu. Pentru că adevărul înseamnă „concordanţa dintre cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realităţii în gândirea noastră; ceea ce există şi s-a întâmplat în realitate, ceea ce corespunde realităţii şi poate fi verificat prin simţuri.” Aşadar, persoana în cauză ştie sigur dacă a înşelat încrederea celuilalt sau nu, dacă a trişat sau nu… Dar, obişnuinţa, se spune, este a doua natură a omului. Ne obişnuim cu minciuna, iar adevărul chiar ne încurcă de cele mai multe ori. La fel ca şi cuvântul dat. O promisiune nu devine întotdeauna adevăr… de aici am pornit această scriere.
Vorbesc cu oamenii şi mă mir de naivitatea lor. Se întâmplă lucruri chiar în faţa lor, vedem, ai spune, acelaşi lucru şi totuşi, când îi întrebi ce-au văzut, răspunsul este de-a dreptul halucinant. Copiii mint pentru că se tem că vor fi pedepsiţi, adulţii mint pentru că se tem că-şi vor pierde un anume statut sau confort. Copiii se lasă minţiţi pentru că sufleţelul lor încă mai crede în basme, în timp ce adulţii vor să fie minţiţi deoarece dacă ar cunoaşte adevărul ar trebui să ia atitudine, să devină responsabili, ori asta este ultimul lucru pe care-l doresc.
Cui îi foloseşte adevărul ? Şi dacă-l aflăm, ce facem cu el ? Se vorbeşte despre adevăr ca despre o entitate de sine stătătoare. Şi mai ciudat mi se pare că de cele mai multe ori vorbim despre adevăr ca despre ceva ce ne face rău. Este adevărul cenuşiu ? Dar declaraţiile de dragoste, afirmaţiile despre natura superbă, cuvintele de alintare, nu sunt adevăruri ? Nu oferă ele o stare de bine ?
Prima apariţie a noţiunilor de adevărat sau fals au apărut în poveşti. Se spunea că o povestire este adevărată dacă faptele apărute în ea s-au întâmplat cu adevărat şi falsă, dacă faptele povestite nu au avut loc niciodată. Mai târziu, filosofii au folosit cuvântul pentru a desemna acordul dintre o idee şi un obiect. Ideea era adevărată dacă aceasta descria un obiect aşa cum este el şi falsă dacă îl descria altfel decât era în realitate.
Care este, însă, adevărul despre adevăr ? El apare ca o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Astfel, unii închid ochii să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi. Poetul latin Terentiu scria: „adevărul aduce ură”. Cu alte cuvinte, sinceritatea aduce duşmănie.
Dar afirmaţia care cred că exprimă esenţa însăşi a adevărului este că acesta este durere şi leac deopotrivă.
Aroganţă: purtare obraznică şi sfidătoare; atitudine de mândrie dispreţuitoare. Termenul provine din limba latină, semn că acest gen de comportament a fost întâlnit din vremuri vechi. Probabil că această atitudine are aproape aceeaşi vechime cu omul. Nu m-am gândit niciodată că a fi arogant poate să fie o calitate. Dar oamenii continuă să te surprindă în fiecare zi. Sunt persoane care apreciează aroganţa celorlalţi. Nu eşti respectat destul dacă nu eşti arogant. Adică, dacă tot eşti bogat sau te bucuri de o poziţie socială mai aparte şi nu arăţi lumii întregi acest lucru, nu are rost nici să faci avere, nici să faci parte din ”lumea bună”. Unii aleg aroganţa ca un stil de viaţă şi din păcate vor ajunge la finalul ei fără să înţeleagă că necunoaşterea este mama aroganţei. Este o vorbă care spune că ”omul care nu ştie şi nu ştie că nu ştie este periculos.” De unde vine, până la urmă, aroganţa? Deşi s-ar părea, la prima vedere, că aroganţa unor oameni vine odată cu succesul lor, la o analiză mai atentă, aroganţa lor vine din nesiguranţă, din instabilitate. Să nu confundăm stabilitatea financiară cu cea sufletească. Oameni aparent înconjuraţi de o mare de persoane, sunt singuri. Adună averi, dar nu şi amintiri frumoase. Drumul lor către succes este presărat cu multe compromisuri. S-au umilit înaintea oamenilor în faţa cărora se arată acum aroganţi. Aroganţa nu vine dintr-o linişte interioară, ci mai degrabă dintr-un suflet care nu-şi găseşte locul. şi atunci caută pieţe publice în care se execută singuri fără să realizeze acest lucru. şi-au condamnat spiritul la o aroganţă veşnică. Dacă-i dezbraci de această haină, nu mai rămâne mult. Un trup ca toate celelalte, măcinat de stres, neiubire, singurătate. Aroganţa are preţul ei. Întotdeauna. Un caz clasic de aroganţă ar fi cel al unui alpinist atât de sigur pe el încât uită să-şi ia cele mai elementare măsuri de siguranţă şi care va cădea de pe munte, în timp ce ceilalţi, începători, vor ajunge în vârful muntelui. Pentru cei mai mulţi, aroganţa este ”călcâiul lui Achile”. Dacă-i vei lovi acolo, vor cădea.
De ce să fii arogant? În momentul în care omul are impresia că este cel mai deştept, talentat, puternic, iar timpul s-a oprit în loc pentru el, devine mic şi vulnerabil. Uitaţi-vă la faţa lui. Sclipirea se transformă într-un licăr de teamă, fie şi pentru o secundă, dar se transformă, iar spiritul uman dispare. Omul începe să facă greşeli. Nu trebuie să uite că nu a fost sus dintotdeauna şi poate să fie doar o chestiune de timp să cadă de la înalţimea pe care a escaladat-o cu forţele altuia. În cădere aroganţa nu-i va ajuta la nimic. Succesul de care se bucură pentru o vreme poate să le devină duşman. Imaginaţi-vă că sunteţi pe un cal, la înălţime şi vă bucuraţi de lumea văzută de sus. Veţi cădea când aroganţa voastră va ajunge la cote maxime pentru că nu vă veţi mai ţine bine în şa. Într-un final ar fi bine să înţelegem că a avea succes înseamnă că alţii văd acest lucru, nicidecum că-l spui tu. Aroganţa este blocarea înţelepciunii.
Reputaţia unui om ajunge înaintea lui oriunde ar merge acesta. Reputaţia unei persoane este ceea ce crede lumea despre acea persoană, în timp ce caracterul este ceea ce eşti. Într-o lume ideală reputaţia şi caracterul coincid. Dar realitatea ne învaţă că există mulţi oameni care încearcă să-şi ascundă caracterul în spatele unei reputaţii construite pe o bază instabilă, caz în care caracterul lor va ieşi, cu siguranţă, la suprafaţă şi va dezvălui o faţă deloc frumoasă a respectivilor. Caracterul nu este o haină croită pe măsura noastră. Omul este cel care îşi defineşte măsurile în funcţie de caracterul său. Termenul ”caracter” definea un semn sau o literă făcută în piatră sau metal cu dalta. Nu se ştergea şi putea dăinui uneori peste veacuri. Aşa se întâmplă şi în cazul caracterului uman, este un însemn din interiorul omului care rămâne acolo pentru totdeauna. Îi va direcţiona gândurile, visurile şi acţiunile, precum şi întreg comportamentul omului. Dalai Lama spunea că atunci când: ” Semeni o faptă, culegi un obicei; când semeni un obicei, culegi un caracter; când semeni un caracter, culegi un destin.” Cu alte cuvinte, caracterul nostru ne prevesteşte destinul şi cu cât avem mai multă integritate, cu atât destinul nostru va fi mai simplu şi mai nobil. În primul rând, caracterul exprimă valoarea morală a omului, iar cuvintele ”un om de mare caracter” are ca substrat moralitatea. Un om de caracter nu se va închina slăbiciunilor în momentele de încercare din viaţa lui.. Căci caracterul unui om va ieşi la iveală, nu în momentele de confort, ci în cele de schimbări şi controverse. Caracterul uman este ca o carte de vizită care vorbeşte despre tine. Poţi să-ţi dai seama de caracterul unei persoane din acţiunile acesteia, din prieteniile pe care le leagă şi din cărţile pe care le citeşte. Caracterul înseamnă putere, influenţă, ne asigură prieteni şi succes. Un om cu caracter este un om înţelept care renunţă la vanitate şi nu nesocoteşte ideile altora. Este gata să îndrepte greşelile altora ştiind că oamenii sunt supuşi greşelii şi asta îl va ridica deasupra celorlaţi. Oamenii, în general, îi admiră pe cei puternici, se lasă fascinaţi de cei inteligenţi, dar preferă să se încreadă în cei care au caracter. Nepăsarea, ignoranţa, vanitatea vor pune o pânză groasă peste caracterul unui om până când acesta va fi înăbuşit de tot. Iată, caracterul nu se naşte odată cu tine, ci se formează de-alungul vieţii, aşadar suntem răspunzători pentru pânza aceea. De noi depinde dacă o îndepărtăm sau o lăsăm acolo. În formarea caracterului nostru un rol foarte important îl are familia şi instituţiile preocupate de educaţia copiilor şi tinerilor. Dar trebuie să fim conştienţi că fiecare relaţie de prietenie, colegialitate, şef-subaltern reprezintă valori şi modele de comportament care ajută şi ele la formarea caracterului unui om. Astfel suntem răspunzători de formarea noastră, dar şi de a celorlalţi. Să ne străduim ca atunci când se spune despre noi că avem un caracter frumos, să nu lăsăm loc dezmăgirilor. Să fim frumoşi şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

Claudia Teodora Ignat

Articole Similare
0 174

Lasa un mesaj

Facebook