Home Diverse Scrisoare de la Bacardi

„12 martie, 2006… M-a luat de lângă mămica şi fraţii mei, m-a ascuns în geaca lui şi am plecat cu maşina. Nu ştiu cât a durat drumul, dar mi s-a părut o veşnicie pentru că nu ştiam de ce nu au venit cu noi şi mămica şi frăţiorii mei.. Ne-am oprit. A coborât din maşină. Abia respiram ascuns în geaca lui…Era cald, e adevărat şi cred că adormisem. Era o zi ploioasă sau mai degrabă, mi-am dat seama anul viitor când am început să le înţeleg pe toate, cădea mai degrabă ultima lapoviţă din anul acela.
Aveam două luni. Un pitic. Tot ce am ştiut până atunci era căldura mamei şi lăpticul ei atât de cald şi delicios. Cred că mi-e foame. Dintr-o dată, am simţit un frig greu de suportat şi mă gândeam cu teamă că are să mă lase afară, că vrea să scape de mine. Oare am greşit cu ceva? Dar, după câteva clipe, puţine, am auzit un glas în care am surprins o uşoară îngijorare, dar şi nerăbdare. Părea vocea cuiva care nu vrea să-mi facă rău. M-am pitit şi mai bine în braţele omului care m-a adus de acasă, dar m-am trezit aşezat cu grijă în mâinile ei şi ascuns imediat într-o păturică. Am auzit-o întrebând:” Când s-a născut?” şi i s-a spus că pe data de 10 ianuarie. Am adormit imediat. Era bine în braţele ei.
Am mers o vreme, cred, tot cu maşina până cănd totul s-a oprit şi m-a strâns şi mai tare în braţe urcând nişte scări. A deschis o uşă şi i-am auzi glasul, de data asta liniştit, molcom, cald, o voce de om bun. „Am ajuns acasă, puiul meu drag!” Şi m-a pus pe un pat moale, imens şi s-a aşezat lângă mine. Am deschis un pic ochişorii, dar i-am închis repede înapoi pentru lângă mine stătea ceva ce părea un şoricel, dar era mai mare ca mine. Deci voi avea alţi fraţi? Nu prea înţeleg.
„Ţi-e foame puiule?” Am simţit miros de lapte, dar mi-era teamă să mă mişc. Dacă deranjez şoricelul?”Iubirea mea, sper că eşti bine! Dacă nu vrei lăptic acum, poate dormi un pic să te obişnuieşti cu noua ta căsuţă. Eu sunt mămica ta de acum încolo, iar tu eşti puiuţul meu.” Hmmmm. Îngrijorarea parcă se dizolva în aer. M-am mişcat un pic, ea m-a luat în braţe şi aşa am dormit pănă când au venit zorile. Îi simţeam inima care uneori bătea cam repede, mă mângâia şi îmi asculta şi ea inimioara, apoi se liniştea. Aşa am stat până dimineaţă. Am sărit din braţele ei, iar ea îngrijorată m-a pus pe jos pe o altă păturică. „Prostuţ drag, nu poţi sări încă din pat, mogâldeaţă. Dar are grijă mama de tine, să nu-ţi fie teamă. Niciodată, să nu-ţi fie teamă şi mama îţi promite că din clipa asta va fi alături de tine până la capăt.” Nu ştiam ce înseamnă „până la capăt”, dar m-am simţit în siguranţă, atât de în siguranţă, încât am alergat prin toată casa marcând tot locul în drumul meu. Ea râdea şi avea un râs atât de plăcut! Ştergea urmele şi spunea că trebuie să mă educe să-mi spună ce am voie şi ce nu am voie, dar nu a strigat la mine…de fapt nu a strigat la mine niciodată, orice aş fi făcut.
Au trecut 11 ani şi 11 luni. Ştiu că aştepta cu nerăbdare ziua mea. Îmi cumpăra mereu câte o jucărie nouă şi mâncare bună. Ce nu am înţeles niciodată a fost de ce aveam tort în care suflam împreună lumânările, îmi cânta la mulţi ani şi făcea fotografii, dar nu-mi dădea să gust din tortul acela niciodată. Cred că era pentru ea. Aşa mă sărbătorea de fiecare dată şi am înţeles-o. Stăpâna a fost tare de treabă, aşa că nu m-am supărat pe ea pentru atâta. Oricun, eu aveam tortul meu din cărniţă de care ea nu se atingea…aşa că suntem chit.
Mă făcea să râd, se juca cu mine de parcă eram „ doi bolunzi”, aşa-i plăcea să spună. Îmi cânta şi mă lua în braţe şi dansam de parcă toată lumea era a noastră. Mâncare, la discreţie şi după toate poftele. O auzeam mormăind uneori când îi furam ultima căpşună pe care o pusese de-o parte pentru ea. Mă ascundeam după fotoliu, dar întotdeauna o auzeam spunând „Să-ţi fie de bine sufleţel!” Mă alinta cum ştia ea mai bine. Şi m-a învăţat curăţel. Îmi spunea că sunt tare pedant. Îmi plăcea să miros frumos şi, chiar dacă afară mă aruncam în toate bălţile, nu aveam emoţii. Cum intram în casă mergeam direct la baie şi urma băiţa cu spumă şi apoi uscatul cu aer cald. O plăcere. Râdeam amândoi de tot ritualul.
Dar nu am spus care este numele meu…Mă jucam pe covoraş cu şoricelul şi cu Croco (crocodilul), care apăruse între timp, iar mami citea dintr-o carte cu voce tare. Tot spunea ceva, se oprea şi aştepta o reacţie, de la mine, cred. Dar îmi vedeam de joaca mea. S-a jucat de mai multe ori aşa până când am auzit-o spunând cu un glas tare plăcut:”Bacardi!” M-am întors uşor spre ea şi i-am surprins privirea. Avea sclipiri în ochi şi cred că din pricina mea. A mai trecut o vreme… Eu îmi vedeam de ale mele, când o aud strigând din nou acel nume. Am privit-o din nou şi….”Bacardi!”… Da, mă gândeam, sună bine, dar ce vrei să spui? „Puiuţul meu drag şi cel mai drag, acesta e numele tău de acum încolo.” Aşadar, eu sunt BACARDI….
Dar am înţeles, pe data de 1 decembrie 2017, că am „fost” Bacardi şi nu mai locuiesc cu mama mea.
11 ani şi 11 luni…ne-am distrat, ne-am învăţat unul cu celălalt, am dansat pe o muzică specială şi spunea că se bucură că îmi place muzica indiană, îmi cânta de noapte bună, iar când mă durea burticuţa, mă lua în braţe, mă mângâia şi îmi cânta…Avea o voce tare frumoasă. Adormeam şi câte 3 ore în braţele ei. Dar nu se supăra. Când eram acasă, era prietenoasă cu toţi cei care veneau la noi. Odată, însă, am simţit că s-a supărat pe cineva pentru că a zis ceva urât despre mine. Nu am mai văzut acea persoană niciodată. Mă apăra mereu, orice boacănă făceam, o repara, mă ruga să nu mai fac aşa, dar atât. Şi de ruşine faţă de bunătatea ei, nu mai făceam aceeaşi boacănă…erau altele la rând.
Am văzut-o plângând de multe ori şi ne-am mutat de câteva ori, dar obişnuia să spună mereu că nu e vina mea deloc şi că nu e supărată din cauza mea niciodată. Şi mă mângâia ca să o cred. Dar, în ultimul timp era mai tristă ca niciodată. Îmi cânta cu glas moale şi mă mângâia uşor cu grijă, dar nu ne mai jucam ca altădată. Mi-a pus peste tot în casă păturiţe şi jucăriile peste tot, dar tigruşorul era mereu cu mine, indiferent unde mă aşezam. Nu mai puteam sări în pat şi nici ea nu mă punea în pat decât foarte rar. Oare era supărată pe mine? Nu ştiam ce făcusem…
Dureri ciudate au început să mă deranjeze. M-a dus la doctor şi a venit tare tristă de acolo. Mă ţinea mai mereu în braţe şi mi-a făcut toate bunătăţile de mâncare, tot ce ştia că îmi place, dar nu mai puteam mânca atât de mult. Iar într-o zi, după ce mi-a cântat de noapte bună mi-a spus” Dragostea mea, puiuţul meu drag, dacă ai obosit, să pleci liniştit cu îngeraşii, iar dacă crezi că mai poţi, luptă puiul meu şi te fă bine!” Simţeam că vreau să plec cu îngeraşii, dar nu voiam să o părăsesc. Era aşa de tristă. Se uita în ohii mei şi-i simţeam durerea, chiar dacă zâmbea.
Joi seara am mâncat un şniţel întreg şi am adormit…dar vineri…
M-a aşezat uşor pe pat pe o păturiţă nouă şi a stat lângă mine…ore. Apoi, m-a luat în braţe şi mi-a spus că nu trebuie să-mi fie teamă. Îmi vorbea lin…eram cel mai frumos şi cuminţe căţeluş din lume şi mi-a spus că mă iubeşte. Şi eu o iubesc! Era mămica mea! Dar sunt atât de obosit…Am tremurat un pic, apoi încă un pic, iar a treia oară inima mea s-a oprit. I-am auzit strigătul şi m-a strâns în braţe. Atunci ne-am luat rămas bun! Am vărsat şi eu o lacrimă pentru că o las singură. Eu sunt cu îngeraşii, acum şi cu tigrişorul şi păturiţa mea preferată. Dar ea, cui rămâne? Stăpâna şi mămica mea….”
Te iubesc, Bacardi pentru totodeauna şi încă pentru o zi, iar o bucăţică din sufletul meu îţi va ţine mereu de cald. Nu te-am ales eu, dar poate m-ai ales tu pe mine. Ai fost mofturos, încăpăţânat, ciufulit, orgolios, mâncăcios, puturoşel şi foarte pedant. Şi nu ai ştiut decât să iubeşti. Nu ţi-ai dorit o relaţie cu nimeni, dar ai fost prietenos cu toată lumea. Numele de Bacardi ţi s-a potrivit de minune. Parcă erai sub influenţa euforică a liquorii în permanenţă. Nu ştiai merge drept când ieşeam la plimbare. Erai un scump.
Şi, mai ales… erai puiuţul meu. Te voi iubi mereu!

Claudia Teodora Ignat

Articole Similare
0 280

Lasa un mesaj

Facebook