Home Editorial A fi sau a nu fi (fost)?

O vagă cunoştinţă, colonel în rezervă, îşi face în fiecare zi plimbarea foarte matinală pe malul Crişului, în paşi de marş. Cum dă cu ochii de mine, îşi duce mâna dreaptă la marginea fesului şi mă salută regulamentar. Uneori mai schimbăm câteva vorbe, despre sănătate, mişcare etc. Se vede treaba că şi eu am fost destul de bine dresat sub drapel. Când îl văd atât de ceremonios, eu, un biet caporal, simt nevoia să bat imediat pas de defilare şi să-i răspund la salut conform regulamentelor militare însuşite odinioară. Situaţia mă face să mă simt suuuper aiurea. E drept că, până acum, nici n-am îndrăznit să-l rog să renunţe la a mă trata ca pe un camarad. Nu merit! Cu atât mai mult, mă bântuie o întrebare. Dacă oi fi şi eu vreun „acoperit”, ca Turcescu sau atâţia alţii? Poate dl colonel ştie el ceva. Ceva ce nici eu n-am aflat… Parcă, în ziua de azi, mai poţi să fii sigur?! Dacă e să te iei după presă, e plin de ei, acoperiţii sunt chiar peste tot.
Te pomeneşti că mi se trage din tinereţe. Acum vreo 30 de ani au vrut să mă facă activist de U.T.C. De la liceu am fost informat că „trebuie” să merg la nişte cursuri. N-am fost decât o singură dată şi tare mă tem că le-am sabotat şedinţa. E clar că ceilalţi cursanţi ştiau de ce se află acolo. Eu nici caiet nu aveam. Pe lângă asta, de pe la jumătatea orei încolo, l-am tot pistonat pe „tov. lector” să mă lase să plec, că am antrenament. Până la urmă a cedat. Cred că am fost amândoi uşuraţi. Apoi, dacă nu m-a mai chemat nimeni, nici nu m-am mai dus. Nu era o opţiune ideologică. La vârsta aia eram mai degrabă de stânga. Pur şi simplu, şcoala de partid îmi încurca programul. Eram convins că m-au şi uitat. Asta până când, într-o fericită zi din vacanţa de iarnă, primesc un telefon. O voce autoritară îmi zice să mă prezint „la sediu, cu trei fotografii”. Am încercat să-i explic: „E o neînţelegere. N-am fost la cursuri. N-am dat niciun examen. E imposibil să fi absolvit”. Ăla nimic. Executarea! Destul de jenat, dar m-am conformat. Se pare că, până la urmă, au realizat şi comuniştii penibilul situaţiei. Nu mi-au dat diploma. Ciudat e că, în afară de poze, la vremea aia, partidul nu mi-a cerut nicio altă hârtie. Te pomeneşti că aveau ei „dosarul”?! Câteodată, amănuntul ăsta mă mai bântuie şi acum. Acu’, numai omul ăsta îmi mai lipsea, cu gentileţea lui ieşită din comun. Cum să nu intri la bănuieli? În ziua de azi nu mai poţi avea încredere în nimeni… Chiar aşa, dacă am fost?! Mai rău, dacă am fost şi nici n-am ştiut?! Dacă, precum în filmele SF, într-o stare hipnotică, oi fi comis cine ştie ce turnătorii, crime, misiuni de luptă? Uf, ce de probleme! Şi toate gândurile astea s-au născut doar din pricina unui colonel prea politicos. Cred că ar trebui să fim mai atenţi la felul în care ne salutăm între noi.

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare
0 201

0 250

Lasa un mesaj

Facebook