Home Editorial „Accidente” feroviare

De ce să circuli cu maşina? Drumurile sunt proaste, pe şoselele patriei tragediile se ţin lanţ, pleci şi nu ştii niciodată când şi, mai ales, unde ajungi. În schimb, călătoria pe calea ferată e, precum se spunea despre România de altădată, „eternă şi fascinantă”. Adică e la fel de complicat ca şi pe şosea, însă întâmplările sunt… de poveste.
Cu mulţi ani în urmă, m-a rugat o colegă să o însoţesc, împreună cu sora ei şi cu soţul acesteia, cetăţean de peste ocean, într-o excursie de o zi prin Defileul Crişului Repede. Toate bune şi frumoase, ziua a trecut frumos, dar, la final, în timp ce aşteptam în gara de la Şuncuiuş un personal care uita să mai vină, americanul m-a întrebat candid: „Spune-mi, te rog, aici trenul vine în fiecare zi?” Zbang! Adică ce, tu crezi că aici e Vestul Sălbatic, unde trenul vine o dată pe săptămână?! Asta dacă nu-l atacă indienii…
Altă dată călătoream cu cockerul meu într-un compartiment de clasa a II-a. Eram în bună regulă, acte, juma’ de bilet pentru câine, lesă, zgardă… Vine naşu şi mă ia din voleu: „Nu e bine…”
-Cum adică?! îi zic, convins că mă aflu în deplină legalitate.
-Păi câinele dumitale nu e câine de vânătoare. Or regulamentul CFR spune că numai câinii de vânătoare pot călători în compartiment, însoţiţi de stăpânii lor.
-Domnule, cockerul este câine de vânătoare. Dacă aveţi dubii vă recomand să consultaţi orice ghid chinologic.
-Nu e câine de vânătoare, pentru că dumneata nu eşti vânător. N-ai tolbă, n-ai puşcă…
Eram gata să-i explic controlorului că despre câine e vorba la „Regulament”, nu despre stăpânul acestuia, însă omul a trântit uşa glisantă şi a plecat înveselit de poanta pe care a făcut-o.
Mai recent, eu, câţiva prieteni şi un număr de biciclete eram în drum spre Vadu Crişului. Şi de data asta eram toţi în bună regulă. Din ce pricini nu ştiu, o pirandă trecută bine dincolo de cea de a treia tinereţe ordonă să mutăm „caii”. Încercăm degeaba să-i explicăm că acestea sunt la locul lor, că acolo încurcă cel mai puţin cu putinţă şi că am cumpărat biletele care ne permit să urcăm bicicletele în tren. Femeia o ţine p’a ei. Ultimul argument: „Vrei şi le vezi cum zboară”?! Când tocmai socoteam, înspăimântat, cât de departe poate ajunge acest conflict, din senin, aşa cum i se căşunase pe noi, cotoroanţa îmi întoarce spatele. Nu trec cinici minute şi apare controlorul. Ia ghiciţi cine făcea ordine în tren! Piranda fără bilet. Şi ghiciţi cine a „zburat”! Nimeni.
Sigur, există şi excepţii. Recent mi-a fost dat să văd, pe relaţia Cluj-Oradea, un adevărat şef de tren. Ca un titirez, omul căuta câte un loc pentru fiecare pasager din garnitura supraaglomerată, avea câte o vorbă bună pentru toată lumea, nu ezita să pună mâna pe bagajele celor cărora le sărea în ajutor… De pus la Gazeta de perete a CFR-ului, nu alta!

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook