Home Editorial Atenţie, cresc ziduri!

Apar mai nou prin oraş tot felul de clădiri piezişe. Cresc de-a curmezişul peste parcuri, peste drumuri, peste destine. Uneori chiar îmi spun că ctitorii Oradiei de azi sunt repetenţii şcolilor de construcţii de până mai ieri. Ştiu, nu ne mai încape oraşul. Suntem prea mulţi, iar înghesuiala sfidează tot ce înseamnă frumos şi se manifestă în forme de-a dreptul aberante. Când te uiţi la ce construim azi faţă de acum o sută de ani, te dor ochii şi sufletul. Dacă îl ai…
Cartierul copilăriei mele a fost Rogeriusul. Pe la trei ani, tata mă ţinea aşezat pe pervazul blocului din strada Iza, în care tocmai ne mutaserăm, ca să-mi arate pescarii. Puţini îşi mai aduc aminte, dar pe locul unde se află astăzi „Orăşelul copiilor” era cândva un lac, cu peşti, cu stuf, cu sălcii, cu raţe, cu gâşte şi pescari… Apoi au construit spitalul. O dată cu el, alături, au făcut un parc. Avea bănci, alei, chiar şi o seră, pentru odihna şi refacerea sufletească a pacienţilor. Parcul acela, neglijat prea devreme, a devenit locul nostru de joacă. O insulă de viaţă, un colţ de paradis, rămas prizonier în mijlocul unui oraş. Era un loc al aventurilor imaginare, al prieteniei şi al miuţei încinse pe maidan. Acolo ne-am construit colibe, am dus „războaie” cu gaşca de la scara cealaltă şi ne-am făcut ca porcii în cadrul organizat al unei partide de rugbi, pusă la cale de un căutător de talente după o ploaie torenţială. Ne bucuram ca nişte exploratori adevăraţi când vedeam familiile de arici, porniţi după fructe prin livada vecină, trecând pe cărările ascunse printre tufişuri şi plopi înalţi. Păsări, fluturi, şopârle, flori alcătuiau un mic ecosistem din care, în mod minunat, şi noi, copiii, făceam parte.
Apoi, au început să taie din colţul acela de rai ca dintr-o colivă. Mai întâi au asanat balta şi au vrut să o facă ştrand. Bazinele de beton, în care băltea apa de ploaie, au luat locul lacului adevărat. Dar în bazine nu mai era viaţă. Totuşi, încă nu era aşa de rău. Apoi au luat din grădina spitalului şi din „Orăşel”, ca să ridice o biserică. Au mai tăiat o dată ca să facă un complex comercial. Azi grădina spitalului nu mai există. Ce a mai rămas din ea e parcare „la negru”. Mai sunt doar câţiva copaci trişti şi răzleţi. Au făcut un corp de spital. Şi vor să facă încă unul! În faţa apartamentului copilăriei mele vor ridica un zid. Da, suntem din ce în ce mai bolnavi. Avem nevoie de tot mai multe spitale. Sănătatea a devenit un act birocratic. Trupul e mai important decât sufletul. Dar tot n-au descoperit încă pastila care să înlocuiască pădurea. Şi ne mirăm că puştii zilelor noastre nu vor să se joace afară. Unde?
Ca să-l parafrazez pe papa Ioan Paul al II-lea, mi se pare evident că aruncăm tot mai mulţi bani pe lucruri care ne distrug sănătatea şi sufletul, pentru ca apoi să cheltuim şi mai mult în speranţa deşartă că le vom putea recupera. Zidurile nu au să ne facă bine. Amintiţi-vă: „Mai avem nevoie şi de iarbă”!

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare
0 62

0 55

Lasa un mesaj

Facebook