Home Editorial Ca o iubire mută, castanii!

Cerul face parte din noi! Dar cât de des mai ridicăm privirea spre el? Stau şi observ. Grăbiţi şi preocupaţi, concitadinii mei nu-şi ridică privirea din pământ sau de pe ecranul telefoanelor mobile. Fie că sunt în mers, la volan, fie că s-au aşezat pe o bancă, să-şi tragă sufletul. Asta spune totul despre noi şi despre timpul pe care-l trăim. În amiaza toridă de început de toamnă, sunt singurul privitor spre cer şi mă simt de parcă aş fi şi ultimul mohican al unei lumi apuse. Oamenii trec grăbiţi şi mă ignoră, aşa cum îi ignoră şi pe ei. Bucuriile simple, emoţiile fireşti, surprizele toamnei nu mai sunt un prilej de încântare. Am devenit, unii dintre noi, mult prea pragmatici, prea indiferenţi sau prea chinuiţi. Doar ei, castanii, asemenea unei iubiri generoase şi mute, au rămas neschimbaţi.
Acum m-au luat şi pe mine prin surprindere. Au înfrunzit şi şi-au etalat mult mai devreme candelele imaculate, vestind o a doua primăvară. Un nou capitol de viaţă. Nu m-aşteptam la atâta grabă. În ciuda circumstanţelor oferite de o vară excesiv de caldă. Frunzele celorlalţi copaci stau verzi şi neclintite pe ramuri, florile şi-au păstrat culorile verii. Şi totuşi teama îmi dă târcoale. Bănuiala există. Nu mă pot amăgi. Chiar dacă pentru ei ciclul vegetal abia a început. Fiecare schimbare de nuanţă a luminii o percep ca pe o stare grăbită de intrare în toamnă. Şi chiar nu mai e nicio îndoială. Echinocţiul a echilibrat balanţa, decretând pentru câteva ore egalitatea zilei cu noaptea, instituind peste polul nord toamna astronomică. Ştii că invitabilul se va produce şi totuşi, cucerit de privelişte, îţi vine să-i ceri clipei să rămână.
E ireal, îţi spui, privind arborată pe ramuri atâta frumuseţe: un copac întreg, îmbrăcat în veşmântul verde-crud al primăverii, etalând imaculatele ciorchine diafane. E momentul pe care-l aştept fremătând, la fiecare început de toamnă. Momentul de glorie supremă pentru ei. Acum, nu primăvara, când înflorirea e ceva normal. Nici un copac şi nici un pom nu-şi desăvârşeşte, an de an, această proaspătă şi somptuoasă splendoare, cu atâta râvnă şi convingere!
Au înflorit castanii. Nu e o surpriză. Nu-i vinovată nici vara toridă, nici ploile, nici lumina. Determinarea e în ei, nu-n motivaţii exterioare. O fac pentru noi, oamenii, ca pe un ritual tăcut şi copleşitor, în perspectiva apropiatei ierni. Un nevinovat şi necesar cadou. Să ni se pară că ar da în floare înseşi stelele sorţii şi ne-ar mai putea surâde, o dată, norocul. Fără trufie, fără orgoliu, îşi înalţă ofranda de puritate şi frumuseţe în beţia luminii. Nu le pasă că sunt ignoraţi. Că efortul lor de renaştere, de retrezire la viaţă, când majoritatea semenilor lor se pregătesc de odihna binemeritată din iarnă este trecut cu vederea. Procedează asemenea oamenilor frumoşi şi demni, care nu recurg la artificii şi gesturi teatrale pentru a fi băgaţi în seamă. Teatralitatea, îmbrânceala pentru a ieşi în faţă, ca şi accederea la putere, cu orice preţ, nu e apanajul omului inteligent şi demn. Şi nici al castanilor. Ei fac dovada unei demnităţi şi generozităţi pe care mulţi dintre semenii noştri nu o cunosc.
Culori edenice împodobesc copacul întreg sau doar pe jumătate, coabitând cu crengile încărcate de rod, de pe care frunzele întunecate şi grele ale verii au dispărut. Şi-i dau o aură mitică. Luminaţi pe dinafară de verdele crud şi albul pur, par vajnici străjeri ai cerului, veghind ca pe pământ să ajungă doar ce s-a copt şi s-a uscat. Iar pe ramurile noi să rămână ceea ce trebuie să rămână, ca să lumineze pe mai departe! Şi cum ai putea să-i răspunzi acestei nefireşti libertăţi şi bucurii a înfloririi decât cu nespusă admiraţie şi iubire? Îi privesc fascinată. M-au copleşit din nou!
Şi-n timp ce văpaia zilei se stinge domol, arborii cenuşii stau neclintiţi, într-o încremenire de statui vii, pe nedrept ignorate. Literatura însăşi nu s-a lăsat cucerită de frumuseţea şi semeţia lor, recurgând, mai curând la banalul, dar uşor vizibilul salcâm. Dar lor nu le pasă de o glorie efemeră. Prin crengile cu frunze şi flori delicate, permit discului solar să facă o breşă, ca o fereastră ce se deschide spre o altă lume. Fermecătoare şi pură, pe care ai vrea s-o poţi revedea, iar şi iar şi iar!

Maria Vesa Aursulesei          

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook