Home Editorial Criza ciocolatei

Presa e plină de ştiri proaste, „trăieşte din tragedii”, se spune, că doar d’aia e presă. Apocalipsa s-a întâmplat deja de vreo cinci ori în ultimii ani. Bine că i-am supravieţuit. Ei, dar asta parcă le întrece pe toate. Pe lângă ce e pe cale să se întâmple acum, toate sfârşiturile lumii de până azi sunt apă de ploaie. Ciocolata e pe cale de dispariţie! Nu ştiu ce insectă nu mai polenizează arborii de cacao. Deci catastrofa e inevitabilă. Habar n-am cum veţi reacţiona voi la ştirea asta, dar eu nu ştiu, zău, ce o să mă fac. Am zile când pur şi simplu simt că mor fără o bucăţică de ciocolată. „Bucăţică” e un fel de-a spune, fiindcă, de regulă, fac mari eforturi să mă opresc înainte de a devora o tabletă întreagă. Nu cred că există un aliment mai senzual decât ciocolata. Hormonul fericirii şi alte chestii d’astea…
Ca să mă înţelegeţi mai bine, am să vă spun o poveste. Pe când eram copil, pe la mijlocul anilor ’80, dibuiam orice. În casa noastră nu se putea ascunde nimic de mine. Găseam orice cadou înainte de eveniment. Părinţii primiseră, din Franţa, o revistă Playboy. Probă compromiţătoare pentru decadenţa lumii capitaliste, material rarisim în comunism, revista era dosită într-un dulap, printre prosoape şi lenjerii de pat. Evident că, spre groaza lor, am găsit-o. Nu că la vârsta aia mă pasionau nurii dezgoliţi, oricât de voluptuoşi sau exotici erau, ci pentru că îmi pusesem în gând să-mi tapetez camera cu reclame la Marlboro, Audi şi Coca-Cola. Zis şi făcut! Eu am făcut ferfeniţă publicaţia care sfida morala socialistă. Ei au făcut nişte feţe lungi, dar nu mi-au spus nimic.
Era într-o vacanţă de Crăciun, în anii aceia când ciocolata devenise şi ea produs de contrabandă. Ca şi cu Kent-ul sau cafeaua, cu ea puteai să descui aproape orice uşă. Nu ştiu cum şi de unde, mama făcuse rost de o cutie întreagă. Vă daţi seama, o cutie?! Made in China. Zece tablete, a câte 50 de grame fiecare, cu lapte şi miere. Inimă bună, înainte de a pleca la serviciu, mama mi-a lăsat o ciocolată. N-a apucat să vadă zorii. Apoi am început percheziţia generală. Am răscolit toată casa. Niciun colţişor n-a rămas necercetat. Eram în sevraj. Mai voiam. În plus, orgoliul meu de mic stăpân al apartamentului fusese grav rănit. Mi se părea de neconceput să nu găsesc toată cutia. Nu am găsit-o. Când s-au întors părinţii de la muncă, mă aflam în pragul primei căderi nervoase din viaţa mea. Cu vocea tremurândă, în acelaşi ritm cu mâinile care implorau, am întrebat-o pe mama: „Unde-i ciocolata mea?! Am căutat-o peste tot”. Zâmbindu-mi, sigură pe sine, mi-a spus: „Ştiam că asta vei face. I-am dat-o vecinei s-o păstreze…”. Evident că încă o „doză” din dulcele cel mai îndrăgit mi-a mai adus inima la loc. Scriu toate astea ca să mă înţelegeţi. Viaţa-i tristă fără cioco’!

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook