Home Editorial Cum îţi aşterni…

…şi unde, aşa dormi. Mi-a fost dat de am înnoptat în peşteri, pe la stâne părăsite, în căpiţe de fân sau prin case abandonate. Dar, de departe, locul cel mai bizar în care mi-am petrecut vreodată noaptea a fost cimitirul satului Ucuriş.
Desigur, a fost vorba despre o poveste de dragoste. Numai o idilă te poate face ca, la 20 de ani, să-ţi iei lumea-n cap şi să ajungi să dormi printre morminte. Ea era „exilată” în satul bunicilor, pe întreaga durată a vacanţei de vară. Eu mi-am pus în cap că trebuie să o văd. Şi iată-mă coborând, dintr-o rată prăfuită şi îmbâcsită de mirosul motorinei, pe uliţa principală a satului aflat la capătul judeţului. Am nimerit prost. Era ziua în care băştinaşii n-aveau chef de vorbă. Am întrebat, în stânga şi-n dreapta, le-am spus pe cine caut, dar n-am aflat nimic. Parcă vorbeam o limbă străină. Oricum mi-aş fi formulat întrebarea, răspunsul cel mai complex pe care l-am primit a fost un prelung: „Hăăă?”.
Când ceva merge prost, o ţine aşa până la capăt. Chiar dacă ne-am întâlnit până la urmă, n-am avut vreme nici să ne privim în ochi. Bunicii fetei înţelegeau să vegheze la virtutea comorii lor la fel de hotărât precum îşi apărau ograda. Pe scurt, m-am trezit singur şi cu poarta masivă de lemn trântită în faţă. Abia atunci am realizat că, plecând de acasă, nu mi-am pus nicio clipă problema locului în care voi dormi. E drept că aveam la mine sacul de dormit, dar în planurile mele socotisem că seara mă va găsi din nou în Oradea.
N-a fost aşa şi, la ora aceea, nici autobuz spre casă nu mai era. Nu mi-a trebuit mult până să decid că locul cel mai prietenos în care puteam înnopta era cimitirul. De altfel, cred, era singurul. Şi n-a fost nici pe departe aşa de rău cum ar putea să pară. Am găsit o placă de mormânt. Era caldă fiindcă stătea de câteva luni bune în soarele tare al verii. Mi-am întins sacul şi am adormit privind cerul nopţii ce părea alb datorită puzderiei de stele. Am alungat orice urmă de frică, amintindu-mi de cuvintele bunicului meu care îmi spunea că „Morţii nu ne fac niciun rău, viii sunt mult mai periculoşi decât cei ce odihnesc dincolo de gardul cimitirului”.
Dacă somnul mi-a fost blând, trezirea a fost aspră. Ceva, nu ştiam ce, părea hotărât să-mi ia scalpul. Când am deschis ochii, n-am văzut decât un bot negru, doi ochi mari, bulbucaţi şi o pereche de coarne. „Dracu’!”, mi-am zis şi, pentru câteva clipe, am paralizat de frică. Dar dracul avea ochii blânzi, mă lingea cu o limbă aspră ca o raşpilă şi nu era decât o vacă.
Fericit că sunt în viaţă, mi-am strâns repede sacul, am mâncat ceva la marginea drumului şi apoi, prin pădurile şi peste dealurile locului, am coborât, la tren, taman în gara Şoimi. Ce rămâne dintr-o astfel de aventură? Povestea şi gândul că, atunci când iubeşti, te duci până la capătul lumii, mă rog, al judeţului, şi poţi chiar să dormi pe pragul dintre viaţă şi moarte…

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare
0 403

0 526

Lasa un mesaj

Facebook