Home Editorial Decembrie…jertfelnic

„Te uită cum ninge decembrie” nu e doar o evocare poetică. E un moment spectaculos, de debut al iernii, pe care vrem să-l trăim cu seninătate, ca o recompensă ce ni s-ar cuveni pentru un an de cazne, de strădanii, de poticneli, de reuşite sau de eşecuri. Ne dorim să vină iarna care să-nvăluie sufletul  flagelat sau triumfător în hlamida purităţii. Vrem să ne bucurăm ca-n copilărie, să fim bezmetici şi să le spunem celor dragi, ca şi cum ei n-ar fi capabili să vadă: ,,Doamne, demult n-a mai nins aşa. Din copilărie!” O zăpadă revărsându-se din cer, făcând copacii şi acoperişurile să înflorească, aşternându-se ca un bandaj uriaş peste pământul rănit adânc de ură, de lăcomie, de nesimţire, de nepăsare. Fară ea, fără zăpada purificatoare, sărbătorile noastre visate, aşteptate îndelung, respirate în arome ce dau pe dinafară din bucătărie, parcă nu ar mai fi sărbători.
Aştepare şi speranţă! Acum însă, acceptăm evidenţa. Un cer bolnav, un soare timid, fără raze, nori ce par a fi de fum. Unul rece şi înnecăcios, pe care nici gândul nu-l mai poate străbate, plimbându-se nestingherit pe cer, încât îţi vine să strigi:
– Hei, voi norilor, de ce ne asupriţi? Parcă nu ne-ar fi de-ajuns: obida şi ura şi suferinţa şi nedreptatea pe care ne-o fac, cu nonşalanţă şi consecvenţă, unii semeni de-ai noştri, aici pe pământ, răpindu-ne şi visul şi speranţa şi bucuria, anulându-ne imaginaţia, obligându-ne să înţelegem sau să acceptăm doar ceea ce vedem! Şi să fim convinşi că ritualul tăierii porcilor  ţine de necesitate şi de nevoile şi obişnuinţele noastre. Şi nu e un sacrificiu. Deşi, cine a asistat vreodată la acesta, greu va accepta că disperarea porcului dus la tăiere poate fi uşor  ignorată. Sau că tăierea brazilor n-ar avea nimic în comun cu sacrificiul mieilor, de Paşte… Toate aceste sacrificii sunt făcute pentru ca nouă, oamenilor, să ne fie bine, să savurăm simplitatea sărbătorii prin bogăţia şi diversitatea bucatelor! Ignorând mesajul creştin sau plasându-l în plan secund, ca şi pe gestul, receptat ca firesc, de sacrificare a brazilor. Copaci încărcaţi de măreţie şi mister. (Tăiaţi şi devastaţi, e drept, nu doar în numele sărbătorii, cât pentru lăcomia şi înavuţirea unora dintre aleşii neamului.) Vulnerabili, ei se frâng uşor şi ard ca nişte torţe, dar rămân falnici şi curajoşi în faţa stihiilor dezlănţuite ale naturii sus, în vârful de munte, unde-şi ridică semeţi trunchiurile şi-şi păstreză neschimbat verdele frunzelor.
Din perpectiva acestor zile, de început de decembrie, sărbătorile de iarnă par mai degrabă, evenimente ludice. Străzile s-au acoperit de podoabe şi cuvântul de ordine e… strălucirea. De lumină avem cu adevărat nevoie, ca să gonim întunericul şi nesperanţa şi senzaţia de nelume, în care vieţuim.  Când închidem ochii, pentru a nu exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.  Ca nu cumva să fim taxaţi de naivi sau de fraieri sau de creduli.
Poate că indiferenţa ne este, în fond, benefică. La urma urmei, oameni suntem! Şi cum ar fi să ne aşezăm la masa îmbelşugată a sărbătorii – căci la asta visăm un an întreg – terorizaţi de gândul că peste un miliard de oameni de pe planetă, suferă de foame, de boli, de malnutriţie, că popoare întregi dispar prin inaniţie?
Nu suntem noi, vinovaţii! Stigmatul vinovăţiei îl poartă marile puteri ale lumii. Care nu fac nimic, sau fac foarte puţin ca jertfa, e drept, de altă factură, să nu-i atingă şi pe oameni. Suntem exoneraţi! De asemenea umbre care ne-ar putea întuneca sărbătorile de suflet. Căci suntem în aşteptarea acelui timp pentru care ne dorim, pe de-a-ntregul, seninătatea şi liniştea. Ca să putem simţi, nestingheriţi, cum Universul se pleacă în faţa clipelor magice care vor urma: naşterea fiului lui Dumnezeu, trimis în lume ca să cureţe şi să spele păcatele noastre. O, ce veste minunată!

Maria Vesa Aursulesei

Articole Similare
0 400

0 522

Lasa un mesaj

Facebook