Home Editorial Două joburi

Pe când eram copil era tare la modă întrebarea: „Ce vrei să fii când o să fii mare?”. Deşi eram încă la vârsta maşinuţelor şi a soldăţeilor de plastic, nu ştiu cum şi de ce, dar toate neamurile, toţi prietenii părinţilor, toate cunoştinţele întâmplătoare se simţeau obligate să mă chestioneze asupra planurilor mele de viitor. Întrebarea ajunsese să mă agaseze. Asta cu atât mai mult cu cât, la vremea aceea, cariera nu era nici pe departe o prioritate. Da, n-am vrut, din fragedă pruncie, să mă fac doctor, miliţian etc. Aşa se face că, luat a mia oară la rost, am dat un răspuns de pomină. „Ce vrei să fii când o să fii mare?”. „Eu vreau să fiu lăsat în pace”, i-am trântit-o nefericitului interlocutor, rămas mască.
Anii au trecut, am devenit ce am devenit şi uite că, după un scurt concediu, am descoperit, cu o oarecare îngrijorare, că e foarte probabil să mă fi ratat. Mi s-a năzărit chestia asta în librăria „Cărtureşti” din Timişoara. Sper să n-o zic cu păcat, dar acolo am avut impresia că asist la o „pregustare a raiului”. Muzică bună, în surdină, parfum discret de ceai şi cafea, jucărioare deştepte sau pur şi simplu haioase şi, desigur, mai presus de toate, cărţi! Mi-a şi trecut prin cap că „cineva, acolo sus, trebuie să te iubească tare de tot”, ca să ai o asemenea slujbă. Să nu mă întrebaţi! N-am idee care sunt salariile, dar atmosfera e… de nu te-ai mai duce.
Într-o cu totul altă sferă profesională e celălalt job pe care mi l-aş dori. Barcagiu pe Dunăre. Şi nu oriunde, ci la Orşova. Ar fi minunat să plimb turiştii prin Cazane. Da, trebuie să recunosc, pentru asta am şi oarece antecedente. Când eram la vârsta lui „Ce vrei să fii când o să fii mare?”, mi-am dorit totuşi, în secret, o meserie, cea de marinar. Azi mi se pare că a fi „căpitan de vas” pe o şalupă care duce turişti prin Cazane e o meserie cum nici nu se poate mai faină. Argumente? Păi, ar fi, o dată, peisajul, apoi, bucuria de a împărtăşi, de a descoperi, zi de zi, acele locuri care parcă se schimbă mereu. Dacă n-ai fost la Porţile de Fier nu poţi înţelege. În plus, mai e şi aventura. Deşi bărcile zilelor noastre sunt sigure şi au motoare de sute de cai-putere, călătoria pe apă a fost şi a rămas una din aventurile esenţiale.
Ei, n-am să-mi iau lumea în cap. Încă. V-am povestit toate astea doar ca pe nişte simple sugestii de vacanţă. Dar puteţi fi siguri că, ştiind că nu voi face nici una din meseriile astea, trăiesc deja, vag, dar persistent, un sentiment de ratare. Să fie „depresia post-concediu”?

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook