Home Editorial Drum de fier… drept către cer

O tot fi anu’ de când ne-am propus să escaladăm cele două trasee de via ferrata din defileul Crişului Repede. Acum, în sfârşit, astrele s-au poziţionat corespunzător şi, cum soarele însuşi e tot o stea, ieşirea a fost una de poveste.
Cei mai puţin umblaţi pe munte trebuie să ştie că via ferrata este un foarte bun exemplu de reconversie a unei inovaţii militare în scopuri civile şi de agrement. „Drumul”, trasat pe verticală, cu scoabe de fier şi cabluri de oţel, a fost mai întâi folosit de trupele italiene, în Primul Război Mondial, pentru a trimite oameni şi muniţie la cazematele inexpugnabile de pe piscurile Alpilor.
La Vad există două trasee: Peretele Zânelor şi Casa Zmăului. Cum ăsta din urmă e mai greu, se recomandă să începi cu primul. O astfel de „plimbare” durează o oră şi ceva, purtându-i pe temerari către cer, sus, pe pereţii verticali. Înainte de orice, un astfel de traseu e un foarte bun exerciţiu sportiv. Dacă nu cumva eşti în cea mai bună formă, poţi să fii sigur că a doua zi vei descoperi, destul de dureros, grupe musculare despre care ai uitat de mult că există prin corpul tău. Braţe, fese, triceps… Dar vestea bună e că încă le ai! Se mişcă! Eşti viu!
Via ferrata e o lecţie în natură. Pe lângă toate culorile toamnei, care ţi se etalează mai frumos ca oricând de la înălţimea stâncilor, înveţi să priveşti numai în sus. Invers nu e deloc indicat. Rişti să te apuce ameţeala. În plus, te mai deprinzi să-ţi cauţi mereu alte şi alte puncte de sprijin. La fel ca în viaţă, poziţia ta, foarte precară, între munte şi cer, te obligă să profiţi de fiecare oportunitate pe care natura ţi-o pune la dispoziţie, o priză, o treaptă… Sus, tot mai sus! Înapoi nu se poate. Tehnic vorbind, traseul de via ferrata e „one way only”.
Mai sunt, ca să fiu sincer, şi momente din alea când îţi trece prin cap că ar trebui să-ţi arzi o palmă peste ceafă sau să îţi dai cumva, nu ştii cum, un şut în fund. Se întâmplă când priveşti în sus şi parcă stânca vine peste tine. Îţi spui: „Ei, de asta cum naiba mai trec?”. Fix ca-n viaţă. Te aduni, că n-ai încotro, şi mergi mai departe. Şi, tot ca-n viaţă, sus nu te aşteaptă niciun premiu. Nu capeţi medalii, nu sunt 70 de fecioare, nici măcar o bere. Dar, chiar şi aşa, ai toate motivele să fii mândru că ţi-ai depăşit fricile, că într-un fel te-ai depăşit pe tine însuţi, alegând să te supui acestei provocări în loc să mai zaci un weekend, prizonier între televizor, calculator şi frigider.
Orice zi, oricât de urâtă, în natură e întotdeauna mai bună decât oricare alta petrecută în oraş.

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

 

Articole Similare
0 129

0 141

Lasa un mesaj

Facebook