Home Editorial Foşnetul şi….tăcerea

Există de-o veşnicie, acolo pe malul apei, atât de firesc integraţi în peisaj, încât nimeni nu-i mai bagă în seamă. De-abia când dispar şi locul rămâne viran, îţi dai seama că s-a rupt armonia. Şi-atunci, instinctiv, te întrebi: de ce? În una din zilele săptămânii trecute, trunchiul unui plop uriaş, de pe malul drept al Crişului, s-a frânt. Echipa operativă a intervenit rapid să înlăture „cadavrul” şi să cureţe zona. Când m-am întors a doua zi să văd lumina răzbătea, fără oprelişti, agresiv, pe o suprafaţă mult mai întinsă. Şi lipsea poezia locului.
Trăim în armonie şi comuniune cu natura şi dacă am fi mai atenţi şi mai puţin orgolioşi, am putea lua lecţii de viaţă şi de la păsări şi de la arbori şi de la animale. Nici lecţia plopului nu mi se pare de neglijat. Verticalitatea sa e un semn de asumare a unei libertăţi totale, de aspiraţie spre înalt, de impunere în peisaj prin eleganţă şi toleranţă. Se înalţă până spre 45-50 de metri, iar silueta lui maiestuoasă nu impietează asupra creşterii şi dezvoltării altor arbori sau plante din preajmă. Atunci când târziu în toamnă  îşi scutură frunzele, de forma unei inimi vegetale, devin nişte uriaşe lumânări prin care se preling duios razele soarelui şi rămân eleganţi, nuanţând culorea locului. Să te înalţi demn pe verticală, să ţinteşti tot mai sus este o aspiraţie legitimă a oricărei fiinţe umane, ca să ai o altă percepţie, o altă viziune şi o altă perspectivă asupra lumii şi asupra vieţii.  Nu e aceasta o lecţie demnă de luat în consideraţie?  În vremuri în care verticalitatea s-a transformat într-un mers de-a buşilea, iar demnitatea  în ploconeli şi obedienţă în faţa altor indivizi găunoşi lăuntric, dar care-şi cunosc atât de bine interesele, pe care, odată câştigate, le păzesc ca nişte Arguşi moderni, călcând chiar pe cadavre. „Trebuie să încerci  necontenit  să urci, ca să vezi foarte departe”, spunea Constantin Brâncuşi, vorbind despre Coloana Infinitului ca despre un proiect al unei coloane pe care să se poată sprijini bolta cerească.
Ei, banalii plopi, sunt de regulă tăcuţi şi interiorizaţi şi nu derajează cu prezenţa lor decât atunci când vânturi puternice se joacă prin frunze şi prin crengile lor răsfrânte, pentru a le proteja trunchiul fragil, sau când furtuni dezlănţuite încearcă şi uneori chiar reuşesc să-i doboare. Atunci, foşnetul uşor al norilor, care le mângâie creştetul, se transformă în geamăt. Nu ştiu dacă este durere, revoltă, neputinţă sau e doar modul lor de a-ţi atrage atenţia să te opreşti să-i priveşti, să le admiri silueta zveltă, coroana elegantă care creşte din pământ, neclintirea în faţa vitregiilor vremii, să înveţi câte ceva din lecţia lor şi să concluzionezi că sunt frumoşi, discreţi şi demni de luat în seamă.
Sunt zile când devin statui vivante. Atunci când tace şi cerul şi vâtul. Când, în preajma lor, s-au oprit şi gândurile. M-am oprit şi eu preţ de o clipă să-i privesc cum au devenit perdele verzi pe întinderea apei şi să-mi ascult tăcerea din interior, care sună… a pace!
Maria Vesa Aursulesei

Articole Similare
0 403

0 526

Lasa un mesaj

Facebook