Home Editorial Hai să nu uităm!

Aţi băgat de seamă că lucrurile cu adevărat frumoase din jurul nostru dispar, unul câte unul? Valabil şi pentru oameni! Timplu trece, lumea se schimbă, parcă nici noi nu mai suntem aşa cum ne ştiam. Vin peste noi, mereu, altele şi altele, lucruri care ne fură ochii, situaţii care vor să ne „piardă” inima şi mintea. Toate şi de toate vin ca un iureş, într-o vinovată încercare de a se insinua în locul lucrurilor veşnice şi autentice.
A murit izvorul de la 1 Mai şi, după el, se duc încet lotusul, melcul termal, roşioara lui Racoviţă. În Padiş, brazii mor în picioare. Aici suntem în „trend” cu lumea. Peste tot se moare, peste tot distrugerea a devenit o banalitate. Pădurile tropicale amazoniene dispar într-un ritm incredibil. Urangutanii mor odată cu pădurile lor. Sunt ani de când mă urmăreşte privirea nesfârşit de tristă a unei asemenea primate ce agoniza în pârâul ce traversa o junglă adusă „la ras”. Da, ştiu, cei care au banii, puterea, armele şi drujbele privesc fără să vadă. Ştiu, dar asta nu mă consolează.
Acum un an, o rândunică, grăbită să plece spre ţările calde, îi vestea Annei Marossy că a venit timpul să pornească şi ea spre o lume mai bună. Anna Marossy şi-a sacrificat viaţa pentru a elibera pasărea care, rătăcită în casa ei, s-a prins în perdea precum într-o plasă. A căzut şi căderea aceasta i-a fost primul pas către moarte. Acest om-monument, sursă de inspiraţie pentru toţi bihorenii care iubesc natura, s-a dus în paradis. Nu se poate altfel fiindcă, după cum ştim, raiul e „o grădină verde”. De fapt, de ce ar mai fi zăbovit ea într-o lume care voia să o uite, fiindcă nu-i tolera sinceritatea? Ce să mai fi căutat ea pe Pământul acesta, despre care credea cu tărie că „nu mai are niciun viitor”? Anna Marossy spunea că ne compătimeşte pentru tot ceea ce ne aşteaptă, dar, în acelaşi timp, întreba aproape obsesiv: „Unde sunt luptătorii pentru viaţă?!”
Se spune că nu murim de tot până când oamenii îşi mai amintesc de noi. Iată deci că Anna Marossy nu a murit. O asociaţie de ecologişti, Mihai şi Andrei Togor, tată şi fiu, i-au dăruit acestei eroine a timpurilor noastre un monument de marmură. Desigur, e şi pentru noi un dar. Locul simbolic unde acesta a fost amplasat ar trebui să ne ajute să nu uităm. Ar trebui ca, la margina lacului ucis de lăcomia oamenilor şi de indiferenţa autorităţilor, să ne amintim de doamna Marossy. Nici nu vă puteţi imagina ce lucru mare e să îţi aduci aminte. E una din trăsăturile care ne diferenţiază de animale. Să mergi la Ochiul Ţiganului ca să vezi ce ai pierdut şi să îţi aduci aminte poate fi un gest de omenie, un act de umanitate.
Una din întrebările care bântuie lumea contemporantă e: „Cum putem fi mai buni?” Iar una din reţetele posibile ar fi aceea de a nu-i uita pe cei buni.

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare
0 403

0 526

Lasa un mesaj

Facebook