Home Editorial Şi-am încălecat pe-o şa… eram vreo 80, aşa.

Echipa de la A.M.D. Bihor* îşi vede de treabă şi, zic eu, bine face. Într-un an de zile, aceşti tineri care par să creadă cu adevărat în potenţialul turistic al Bihorului au făcut un brand din evenimentul intitulat „Să redescoperim Bihorul pe bicicletă”. Cum un lucru bun nu are nevoie de reclamă, i s-a dus vorba’. Sunt semnale că pasionaţi ai turelor pe bicicletă din alte judeţe, ba chiar şi din străinătate, vor să participe şi ei.
Eu, dacă s-ar putea, mai că m-aş abona. Să vă spun că a fost o zi frumoasă de început de octombrie? A fost! Să laud încă o dată ospitalitatea gazdelor? Obligatoriu. Nu că „ai noştri” ar fi fost mai prejos, dar, de când bat satele ungureşti pe bicicletă, mă tot întreb dacă în textul ăla despre „ospitalitatea noastră tradiţională” nu cumva despre „ei” este vorba. La Valea lui Mihai, am fost primiţi cu masa pusă şi la plecare, şi la sosire. Dincolo, la Galoşpetreu, ceai pentru hidratare, cozonac să băgăm mare. Şi, ceva mai încolo, puţin vin, doar o degustare, din producţia domnului Keri Gaspar. Dar ce are şi mai şi doctorul ăsta sunt cele câteva case tradiţionale cărora le poartă de grijă. E de-a dreptul extraordinar că mai există astfel de oameni. La fel cum e de-a dreptul miraculos să poţi vedea o casă construită la 1870 şi să poţi astfel înţelege cum trăiau oamenii acum mai bine de o sută de ani. Şi, după cât pot eu judeca, nu trăiau deloc rău. Deloc, chiar şi atunci când mă gândesc la casa cealaltă, din Sălacea, pe jumătate îngropată în pământ, construită din lut şi acoperită cu nadă. Ei, în cazul ăsta, secretul trebuie să fi fost vinul. Zonă viticolă de tradiţie (se spune că un vin de prin părţile locului ar fi ajuns şi pe masa împăratului Chinei), Sălacea este cunoscută şi ca „satul celor o mie de pivniţe”. De văzut! Acolo sunt străzi pe care nu există case, ci doar şiruri de pivniţe săpate în dealurile nisipoase. Porţile acestora, câteva mai vechi de două sute de ani, creează un peisaj aparte.
Tot despre peisaj, din păcate unul azi dispărut, este vorba pe toată Valea Ierului. Locul, comparat cândva cu Delta Dunării, a fost distrus prin desecări şi regularizări sistematice. Între Crasna şi Barcău se întindea odinioară o zonă mlăştinoasă, un adevărat paradis acvatic. Şi în acest caz, intervenţia brutală a omului în viaţa naturii n-a adus foloasele estimate, dar a produs, în schimb, daune care nu pot fi nici evaluate, nici reparate pe de-a-ntregul. Un scurt documentar, difuzat la conacul de la Otomani, te poate face să înţelegi şi să rezonezi cu nostalgia oamenilor acestor locuri. Ei trăiesc o altfel de dezrădăcinare. Au rămas locului, dar modul lor tradiţional de viaţă a dispărut.
Dar să nu fim trişti! Au rămas măcar amintirile, aceşti oameni minunaţi care fac ceva pentru a le păstra şi vinul, cel fără de care… n-aş fi spus povestea-aşa.

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

*A.M.D. – Agenţia de Management al Destinaţiei Turistice Bihor

Articole Similare
0 400

0 522

Lasa un mesaj

Facebook