Home Editorial Stări şi capricii… de iarnă

Unora li se pare bizar. Altora normal. Unde este iarna? Unde sunt zăpezile de altădată? Chiar dacă uneori, mi se întâmplă şi mie să am nostalgia zăpezilor din copilărie, din acea perioadă aureolată de lipsa oricărei griji şi preocupări  când, în dumul spre şcoală înnotam în nămeţi, nu le regret. Când mă gândesc la  efectul lor dezastruos din zilele noastre. La drumurile blocate, la maşini şi oameni îngheţaţi pe şosele, la satele şi casele strivite de nămeţi, în care bătrânii singuri, sărmanii nimănui mor sau supravieţuisc infometaţi, izolaţi, lipsiţi de ajutor şi speranţă. România nu este o ţară pentru zăpezi . Obiectivându-mă, nu-mi neg subiectivitatea. Sunt o fiinţă solară. Iarna mă anulează. Mă închid în propria-mi carapace de teamă să nu-mi îngheţe şi visele. Aşa că mă bucur de albul imaculat din peisaje!
În periplul meu de ieri prin oraş, mi-am agăţat privirea de copaci. Nimeni nu se uită la ei. Toţi trec grăbiţi şi adânciţi în gânduri. Aşa lipsiţi de frunze, cu trunchiuri negre şi crengi contorsionate, par decupaţi din stampele japoneze, atât de sugestive pentru imaginea lumii trecătoare. Nu ştiu cum îi cheamă, dacă au nume, sau cărei specii aparţin. Nici nu contează. Din primăvară, până toamna târziu,  într-o excelentă armonie cromatică cu frunzele, înnobilează peisajul şi fac umbră binefăcătoare florilor de la rădăcină. Acum, goi şi pustii de păsări  par statui însingurate, pentru privitorul grăbit. Înaintând pe buleverd, constat că pentru a-mi contrazice proiecţia unei imagini dezolante, câţiva s-au încărcat de muguri, gata să plesnească spre a elibera minunea frunzelor. Şi-n loc să simuleze moartea letargică, starea vegetativă,  aşa cum le stă bine unor copaci în iarnă, ei şi-au răsfirat coroanele-aripi şi au înmugurit în soare. Exact ca tufele decorative din grădina vecinilor mei. Ploaia de soare îşi etalează cu eleganţă splendoarea  roz purpurie a florilor, ca la început de mai, în timp ce salcia aceasta încărcată de flori mici de un galben disctret se   ruşinează, parcă de îndrăzneala ei şi de absenţa frunzelor. Natura se adaptează din mers, înţelegând mai repede ca oamenii că anul calendaristic nu mai este fragmentat în anotimpuri riguros delimitate şi reiventează pentru noi o primăvară, nonconformistă dulce şi suavă, care să ne bucure sufletul.
Şi-n timp ce natura lucrează în beneficiul sufletului nostru bolnav de frumuseţe , oferindu-ne la jumătate lui ianuarie splendori firave şi diafane, oamenii par din ce în ce mai pervertiţi.  Un post de televiziune a început  o campanie de panică indusă care acuză  Vremea, nicidecum vremurile de scumpirea alimentelor, in special a legumelor şi fructelor prin absenţa apei din sol, de parcă am fi în plină campanie agricolă. Au invitat, alături de meteorologi şi un fost ministru, traseist prin partide (dar ce mai contează?) in două sau trei  mandate al Agriculturii, un consilier prezidenţial actual pe  aceleaşi probleme, chipurile, să dea sfaturi Naturii – mamă când să ningă şi când să plouă, ca nişte mici dumnezeii, care se cred de la înălţimea funcţiei din care nu au făcut şi nu fac ceva concret  pentru agricultura reală, pentru puţinii agricultori care se mai încăpăţânează să lucreze pământul. Mai mult, ei ţin cu tot dinadinsul să ne inoculeze spaima de scumpirile  care,  cu sau fără iarnă, cu sau fără precipitaţii, oricum s-au produs. Doar că elucubraţia perorărilor le-a fost curmată de un pensionar din agricultură care a pus punctul pe -i-. Niciodată ţăranul, producătorul român nu a scumpit produsele. Au făcut-o importatorii de legume şi fructe şi samsarii pieţelor. Căci aceştia din urmă beneficiază de pe urma muncii şi a  sacrificiilor omului de  la ţară. Pieţele României sunt  pline de speculanţi, nu de producătorii direcţi, aşa cum ar fi normal. Prezicerile de Casandră ale oficialilor invitaţi se opresc, căci omul de la ţară cere sfaturi concrete pentru ei, micii producători, celor ce par a fi în măsură să gestioneze şi natura şi vremea. Uitând sau ignorând faptul că suntem abia la începutul unui an calendaristic, nu la jumătatea lui. Iar natura este în măsură să se autoregleze, aşa cum a făcut-o în fiecare an. Şi să  vină cu cu potopul de zăpadă sau ploi, atunci când ne aşteptăm cel mai puţin.  Ea îşi cunoaşte, mult mai bine ca omul şi rostul şi rolul. Şi în mod cert, nu am trăi aceste bizarerii, dacă ar fi fost lăsată să se descurce singură. Fără intervenţia brutală a omului, în dereglarea climei şi în mersul firesc al  vremii. Producâd astfel o degringoladă nu doar a vremii, ci şi a vremurilor sub care ne aflăm.

 Maria Vesa Aursulesei

Articole Similare
0 174

0 12

Lasa un mesaj

Facebook