Home Editorial Viaţa la ţară

S-a întâmplat ca, în urma unui plăcut concurs de împrejurări, să devin „ţăran” pentru două săptămâni. M-am mutat la Sântandrei şi am redescoperit, cu încântare, ce înseamnă să umbli desculţ prin curte şi să asculţi seara greierii cântând. E la fel de adevărat că, dimineaţa, înaintea ceasului, mă trezesc cocoşii şi maşinile care trec pe uliţă în mare viteză, ca pe autostradă. Dar, ce să-i faci?, nici măcar universul satului nu mai e perfect.
Sunt însă o mulţime de mici bucurii compensatorii. De pildă, să culegi roşii, zmeură, mure, caise, vinete direct din grădină şi să pui pe masă ceea ce ai cules e un sentiment cu totul aparte. Să uzi, seară de seară, florile şi legumele e o altfel de muncă, una cu care noi, orăşenii, nu suntem prea obişnuiţi. Şi, în plus, e şi o responsabilitate. Când s-o întoarce acasă, „găzdoiu” trebuie să fie mulţumit.
Mai am, în pază, apărare şi bună creştere, patru pisici şi tot atâţia arici. Lighioanele astea din urmă sunt un fel de stafii. De fapt, nu i-am văzut niciodată. Mi s-a spus că trebuie să le dau hrană şi apă într-un şopron şi cam atât. Ştiu că există fiindcă, în fiecare seară când le duc tainul, găsesc goală tăviţa în care îşi primesc mâncarea. Ah, dar mâţele compensează din plin această absenţă. S-au învăţat repede că eu sunt noul stăpân, cel care le dă să mănânce şi abia dacă mai pot să ies din casă fără ca măcar una din ele să îşi facă simţită prezenţa, cerşind, prin mieunături insistente, măcar o mângâiere.
Într-un mod foarte ciudat, zilele astea petrecute la ţară m-au făcut să mă simt iar copil. Îmi tot dădea târcoale un sentiment ciudat, greu de explicat, plăcut şi uşor înspăimântător, că vacanţa mare bate la uşă şi că bunicii, care din păcate nu mai sunt de mult, mă aşteaptă.
Una peste alta, din perspectiva confortului, naveta cu autobuzul e la ani-lumină distanţă faţă de ce era RATA odinioară. Drumul până la locul de muncă sau înapoi îmi răpeşte mai puţin timp decât marşul cotidian, prin oraş, până la mine acasă. Şi, după ce cobor din „maşină”, parcă aş fi căzut într-o altă realitate, parcă am rupt-o brusc cu lumea agitată a marelui oraş. Aici nici canicula nu e aşa aspră ca în „jungla” din beton şi asfalt. Una din plăcerile vieţii patriarhale e cititul în grădină, până la momentul în care Regina Nopţii îmi dă de ştire că am adormit iar în hamac şi că a venit vremea să mă duc, pe bune, la culcare.
Totuşi, simt şi un vag sentiment de dezrădăcinare, de apartenenţă cumva incertă. Oare, locuind aici şi lucrând acolo, m-aş mai simţi orădean?

Florin Budea
fbudea.blogspot.ro

Articole Similare
0 71

0 47

Lasa un mesaj

Facebook