Home Interviu Adriana Cătălina Totorean

Adriana Cătălina Totorean este redactor al săptămânalului „Bihoreanul” şi al portalului de ştiri www.eBihoreanul.ro, „fiica unor părinţi minunaţi şi soţia unui bărbat fantastic”, după cum se prezintă ea însăşi. S-a născut şi a crescut la Oradea, dar de 10 ani locuieşte împreună cu soţul ei la Ineu, un sat aflat la 20 km de Oradea. Absolventă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea, specializarea Filologie-Jurnalism, apoi a Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării din Oradea, specializarea Jurnalism, Adriana este pasionată de jurnalism şi este bucuroasă că a reuşit să transforme această pasiune în meserie. Iubeşte cărţile şi spune ea „lumea e prea bogată să ne alegem doar o carte, un film, o piesă…” Ascultă muzică rock, dar şi alte genuri de muzică bună. Citatul care o reprezintă este „Cea mai tare cursă de anduranţă posibilă rămâne aceea a propriei noastre existenţe. Nimic nu poate fi mai fascinant, mai imprevizibil, mai plin de acţiune şi deopotrivă mai plin de speranţă. Nimic nu poate fi mai preţios.” (27 de paşi”, de Tibi Uşeriu – „carte foarte fain scrisă”). Adriana este o fire deschisă, are o personalitate plăcută şi îi place să vadă lucrurile exact asa cum sunt şi să spună exact ceea ce vede.

Rep.: Cum a început povestea ta ca jurnalist?
A.T.: Cam de când am început să înţeleg lumea din jurul meu, mi-am dorit să fiu jurnalist. Am urmat această specializare la liceu, apoi la facultate, iar după primul stagiu de practică, după anul I, am avut norocul să fiu cooptată în redacţia Bihoreanul, unde lucrez şi astăzi şi unde sper că îmi voi mai petrece mulţi ani.
Rep.: Când ai păşit într-o redacţie pentru prima dată, îţi aminteşti? Cum a fost?
A.T.: Se petrecea în urmă cu taman 9 ani, în luna iulie. Terminasem abia anul I de facultate, trebuia să fac 3 săptămâni de practică într-o redacţie de ziar şi i-am rugat pe cei de la Bihoreanul să mă primească între ei. A fost emoţionant, bineînţeles. O fată de 19 ani care îşi dorea să înveţe cum să devină un jurnalist a intrat pentru întâia oară într-o redacţie adevărată, ba chiar – eram convinsă şi atunci – cea mai tare redacţie din Oradea.
Rep.: Despre ce ai scris prima oară? Care a fost primul tău subiect?
A.T.: Primul meu subiect n-a văzut niciodată lumina tiparului, ba nici cu www-ul n-a făcut cunoştinţă. Eram încă în practică şi am fost trimisă alături de unul dintre jurnaliştii redacţiei pe teren, la Muzeul Etnografic Flutur din Chişcău, care avea de documentat un reportaj. Eu, ca să fac totuşi ceva, am primit sarcina să fac portretul celui care a întemeiat muzeul, Aurel Flutur.
Rep.: Ce sentiment te-a încercat când ţi-ai semnat primul articol?
A.T.: Primul articol publicat l-am semnat o săptămână mai târziu după portretul nepublicat al lui Aurel Flutur. Primisem ideea de subiect de la un alt coleg din redacţie, iar eu l-am documentat şi l-am scris. A fost un articol despre cum tot mai mulţi meseriaşi bulgari vin în Bihor să lucreze în construcţii, dovedindu-se nu neapărat mai pricepuţi, dar mai serioşi decât românii. Spre uriaşa mea bucurie, articolul a fost preluat la acea vreme şi în ediţia tipărită a ziarului „Gândul”, astfel că, firesc, m-am simţit extrem de mândră.
Rep.:Cum e să “te citească” lumea?
A.T.: Acesta este, până la urmă, scopul şi rostul nostru, ca jurnalişti: să ducem informaţia către cititori. Dacă lumea nu m-ar citi, eu nu aş mai fi jurnalist. Fireşte, este plăcut să primesc laude în urma articolelor scrise. Cred însă că mai important este ca oamenii nu doar să ne citească, ci şi să ţină minte ce au citit, fie că vorbim despre anchete care scot la iveală felurite hoţii ori imposturi, fie că este vorba despre, de pildă, portretul unui tânăr care şi-a propus să devină medic, în ciuda unui handicap grav.
Rep.: Petreci mult timp în redacţie? Cât timp din viaţa ta dedici acestei profesii?
A.T.: Munca unui jurnalist se împarte între orele petrecute pe teren, în care, fie caută subiecte, fie documentează şi acumulează informaţii pentru articolele pe care le va scrie şi orele în care îşi scrie articolele. Acestea din urmă nu trebuie să fie obligatoriu petrecute în redacţie, tehnologia ne ajută să scriem şi să postăm articole de aproape oriunde. Dar, ca să îţi şi răspund la prima întrebare, petrec în fiecare zi ore bune şi în redacţie, uneori poate 6-8 ore, alteori mai mult de zece, depinde de cât de aglomerată este ziua respectivă. Profesia de jurnalist nu este una de care te lepezi când mergi spre casă. Jurnalismul nu este o meserie pe care să o faci într-un program fix. Accidentele rutiere, incendiile, tâlhăriile şi multe altele nu se petrec într-un timp limitat, de la 9 la 5. Aşadar, să fii jurnalist înseamnă să fii mai tot timpul pregătit că ar putea să se petreacă ceva în apropierea ta, iar tu va trebui să relatezi. Desigur, avem şi timp liber, dar ochii ne sunt – sau ar trebui să ne fie – vigilenţi tot timpul. Aşadar, este greu de spus că acum sunt jurnalist, iar mâine, pentru că e duminică şi sunt liberă, nu voi fi. Bineînţeles, asta nu înseamnă că nu avem şi noi vacanţe, în care devenim simpli cititori de presă…
Rep.: Există pasiune în ceea ce faci?
A.T.: Nu cred că cineva poate fi cu adevărat un jurnalist fără să fie pasionat de ceea ce face.
Rep.: Consideri că există în România cultura presei scrise?
A.T.: Dacă ne gândim că, an de an, în chioşcuri găsim tot mai puţine ziare, noi, jurnaliştii de presă scrisă, am putea fi deprimaţi. Dar astăzi, este pe val presa online, care ne salvează. Din nefericire, însă, a apărut un alt fenomen, nu doar în România, ci şi în străinătate: oamenii citesc doar titlurile ştirilor care le apar în faţa ochilor în timp ce se dau pe Facebook. Mulţi oameni nu au răbdare să citească un interviu ori un reportaj, chiar dacă articolul respectiv este bine documentat şi scris cu talent. Este frustrant şi chiar enervant să văd, la un articol de-al meu distribuit pe Facebook, comentarii care scot la iveală că cel care a simţit nevoia să spună ceva, de fapt, nu a citit articolul, ci doar titlul şi, cel mult, primele două paragrafe.
Rep.: Crezi în puterea cuvântului?
A.T.: Da, însă depinde, bineînţeles, de receptorul cuvântului. Pe unii, înjurăturile îi afectează, alţii rămân inerţi. Cam aşa e şi cu cuvintele din presa scrisă: pe lângă unii trec pur şi simplu, nesimţite şi nevăzute.
Rep.: În opinia ta, oamenii sunt influenţaţi mai mult de cuvântul scris sau de imaginea tv? Oamenii pot fi influenţaţi uşor de ştirile ce apar în media?
A.T.: Bineînţeles că o imagine difuzată de o televiziune are un impact mult mai mare, este o trăsătură arhicunoscută. De altfel, se ştie că şi în presa scrisă imaginile – mai nou, în online, chiar video – sunt obligatorii, pentru a putea transmite mai uşor şi mai clar mesajele către cititori. Cât despre influenţa media asupra oamenilor, aici, din nou, este greu să oferi un răspuns tranşant. Firesc ar fi ca ştirile pe care le citim, auzim sau vedem să ne influenţeze: dezvăluirile despre oamenii politici corupţi să ne determine opţiunea electorală, informaţiile despre cererea de pe piaţa muncii să ne determine să alegem studiile pe care le urmăm etc. Dacă te referi la acea „bad influence” de care se vorbeşte, eu nu cred că văzând mai multe ştiri cu crime sau violuri vom deveni criminali sau violatori. Desigur, aceste ştiri ne pot strica starea de spirit, dar până la urmă reflectă realitatea în care trăim.
Rep.: Cum ajungi la subiecte şi cum se construieşte un articol?
A.T.: La subiecte ajung petrecând timp pe teren, vorbind cu oamenii şi aflând de la ei, sursele noastre, ce se întâmplă nou, care sunt tendinţele în felurite domenii sau poveştile unor persoane remarcabile. Desigur, nu mă refer acum la ştire, care se construieşte într-un mod clar definit de manualele de jurnalism. De regulă, însă, orice articol trebuie să răspundă unor întrebări, iar autorul trebuie să fie convins că materialul său are un rost pe lume şi că o masă cât mai mare de oameni este preocupată de acel subiect.
Rep.: Ce anume face ca o ştire / un articol de presă să aibă succesul scontat?
A.T.: Din nefericire, mulţi dintre cititorii de presă de azi sunt superficiali şi caută subiecte uşoare. Ca jurnalist, ai mari şanse ca o ştire despre un cârd de raţe care trece strada, articol la care ai lucrat cel mult 10 minute, să fie mult mai citit pe site decât o anchetă pe care ai documentat-o o săptămână sau poate şi mai mult, despre (încă) un politician corupt. Totuşi, eu şi colegii mei din redacţie ne străduim să le oferim cititorilor articole serioase, dincolo de ştirile cu răţuşte sau alte zburătoare, chiar dacă ştim că nu vor avea zeci de mii de vizualizări.
Rep.: Oamenii au uneori o atitudine reticentă faţă de jurnalişti. Din ce cauză crezi că se întâmplă acest lucru? Ţi s-a întâmplat?
A.T.: Ca jurnalist la „Bihoreanul”, un ziar care în cei aproape 17 ani de existenţă a deranjat multă lume, mi s-a întâmplat de nenumărate ori să întâlnesc oameni reticenţi, cei mai mulţi dintre ei pentru că au apărut în paginile ziarului, şi nu în articole în care să fie lăudaţi. Şefi de instituţii, funcţionari, afacerişti ori diverşi aleşi ai bihorenilor sunt deranjaţi când ziarul nostru le dezvăluie mişmaşurile şi, bineînţeles, sunt apoi reticenţi când îi căutăm cu noi întrebări. Oamenii de rând, care nu se simt cu musca pe căciulă, nu au aceeaşi reacţie.
Rep.: Îţi place să călătoreşti? Care este locul cel mai frumos pe care l-ai vizitat? Ce te-a impresionat?
A.T.: Da, dar din păcate nu apuc să călătoresc prea mult. În urmă cu câteva luni am fost însă în Bruges, un orăşel din Belgia, care mi-a plăcut extrem de mult.
Rep.: Care este refugiul tău atunci când eşti obosită, tristă sau doar vrei să fii lăsată în pace?
A.T.: Refugiul meu este acasă, locul în care mereu îmi găsesc liniştea.
Rep.: Care este cel mai important lucru pentru tine în acest moment?
A.T.: Familia mea ocupă primul loc în topul priorităţilor.
Rep.: Care este cea mai frumoasă amintire?
A.T.: Nu aş putea să fac un clasament, pentru că, până la urmă, fiecare moment prin care am trecut m-a conturat ca om.
Rep.: Care este cuvântul care te defineşte?
A.T.: Soţul meu ar zice „încăpăţânarea”, eu spun „ambiţia”.
Rep.: Există loc de iubire în viaţa ta?
A.T.: Bineînţeles, în viaţa oricui există loc de iubire. Eu iubesc, sunt iubită şi, prin urmare, mă simt fericită şi împlinită.
Rep.: Ce calităţi apreciezi cel mai mult la o persoană şi ce nu poţi ierta?
A.T.: Nu pot ierta minciuna, aşadar apreciez sinceritatea şi onestitatea.
Rep.: Care este visul tău? Despre ce visezi, ce dorinţe ai pentru tine, pentru persoana iubită?
A.T.: Visul meu este să reuşesc să găsesc toată viaţa echilibrul între viaţa de familie şi meseria de jurnalist. Ceea ce îmi doresc nu doar pentru mine, ci şi pentru soţul meu. Dacă voi fi în echilibru, în mod cert amândurora ne va fi mai bine.
Rep.: Ce îţi doreşti de la ziua de mâine?
A.T.: Nimic special, cam ce-şi doreşte toată lumea: să fiu sănătoasă şi alături de cei dragi mie.

Claudia Teodora Ignat

Articole Similare

Lasa un mesaj

Facebook