Home Interviu Alexandru Chirilă

Numele de Kyokushin înseamnă “calea ultimului adevăr” sau “calea adevărului suprem”. Fondatorul, Masutatsu Oyama a gândit această artă marţială ca pe un stil de viaţă cale de adoptat pentru toată viaţa, fiind practicabilă, atât de copii cu vârste fragede, cât şi de persoane în vârstă. Organizaţia Română de Karate Kyokushin se înfiinţează la Oradea în anul 1990. Preşedinte al organizaţiei este ales Alexandru Chirilă. În acelaşi an, tot la Oradea în cadrul stagiului de iarnă, are loc primul examen de centură neagră conform regulamentului Kyokushin. Oradea a jucat un rol important în extinderea mişcării kyokushin în România. Datorită unui antrenor care a făcut din pasiunea pentru artele marţiale şi pentru judo în special, viaţa însăşi, Oradea a dat sportivii români cu cele mai bune performanţe în kyokushin, la nivel mondial.. “Fără judo aş fi fost un infirm”, declară Alexandru Chirilă. “Trăsătura care caracterizează familia noastră este pasiunea pentru artele marţiale japoneze.” În Kyokushin cel mai important este spiritul, iar acesta există, cu siguranţă în fiecare dintre membrii familiei Chirilă, campioni şi antrenori de arte marţiale. Clubul Sportiv Gym înfiinţat de familia Chirilă la începutul anilor ‘90 a dat numeroşi sportivi valoroşi, inclusiv pe multiplul campion european de kyokushin Marius Ilaş.

Rep.: Care a fost prima experienţă cu sportul? Aţi praticat judo chiar de la început?
A.C.: Bineînţeles că nu… În şcoala generală am fost selecţionat la atletism la proba de săritură cu prăjina. Fiindcă îmi plăceau exerciţiile de forţă, în scurt timp am trecut la aruncarea suliţei şi mai apoi la lupte libere unde am făcut chiar şi un pic de performanţă.
Rep.: Cum aţi ajuns să practicaţi judo?
A.C.: Când am ajuns la Facultatea de Educaţie fizică şi Sport din Oradea şi am prezentat decanului spre aprobare prima solicitare de deplasare la o competiţie din partea clubului Crişul unde eram legitimaţi, m-am lovit de respingerea cererii de către acesta. Domnul decan de atunci, domnul Encuţescu mi-a spus că fiind student aici, dacă vreau să fac performanţă, ar trebui să mă legitimez la Clubul Sportiv Universitar. Dar în cadrul clubului nu se practicau lupte, aşa că am ales un sport asemănător cu luptele mai ales pentru că, începând cu anul 1968, am participat la un cerc de judo condus de profesorul Papp Gaspar la Liceul de Filogie-Istorie din Oradea, unde am fost elev.
Rep.: Până la ce performanţă aţi ajuns cu judo-ul?
A.C.: Federaţia de Judo s-a înfiinţat în anul 1968, iar în anii ‘70 judo-ul din Oradea CSU era foarte departe de judo-ul internaţional. Cu toate astea, am obţinut două medalii la Campionatele Universitare din 1975 şi 1976, din câte îmi amintesc. Însă, la bătrâneţe am fost printre promotorii judo-ului de veterani în România obţinând mai multe medalii la campionatele internaţionale de veterani. Cea mai bună performanţă a fost locul V obţinut la campionatele Mondiale din 2002 de la Londonderry.
Rep.: Prin ce se diferă judo de celelalte arte marţiale?
A.C.: Judo este prima artă marţială modernă derivată din anticul Ju-Jutsu. În timpul unei lupte, modalităţile folosite în atac şi în apărare depind de distanţa dintre cei doi combatanţi. Dacă distanţa este mare se folosesc arme de foc sau diferite proiectile, la o distanţă de 2-3 paşi se folosesc lovituri cu braţele şi picioarele, tehnici specifice boxului, karate, etc…iar atunci când distanţa este de un pas, distanţă care permite prizele, se folosesc tehnici de aruncare, tehnici articulare sau chiar strangulări specifice Ju-Jutsu, judo sau lupte.
Rep.: Când aţi înţeles care sunt beneficiile acestui sport?
A.C.: A trebuit să străbat o cale lungă până să realizez că de fapt nu ştiu nimic.
Rep.: Se poate practica judo fără să ai cunoştinţe de artele marţiale în general?
A.C.: Judo poate fi practicat ca şi un tip de educaţie liberală sau aplicativă, ca pe o metodă de apărare sau de atac, judo, în acest caz, fiind o tehnologie. Dacă o practicăm ca pe o metodă de educaţie liberală având ca scop dezvoltarea personală, se spune că practicăm Artă Marţială sau Budo. Cu alte cuvinte, un cuţit poate fi folosit pentru a ucide, în alimentaţie sau în artă, cum ar fi sculptatul.
Rep.: În ce măsură practicarea judo-ului de performanţă a influenţat dezvoltarea presonalităţii dumneavoastră?
A.C.: Păi, dacă vorbim de muncă, perseverenţă, curaj, luptă, victorii şi infrângeri, cred că aveţi reţeta prin care sportul, în general şi artele marţiale, în special, pot influenţa caracterul omului.
Rep.: În ceea ce priveşte generaţiile de astăzi, puteţi regăsi aceleaşi influenţe? Mai sunt copiii, tinerii interesaţi de acest sport?
A.C.: Sigur, la televizor nu prea îi veţi întâlni pe aceştia, dar sălile de sport sunt pline de astfel de copii, din fericire.
Rep.: Ce aptitudini fizice şi psihice dezvoltă practicarea acestui sport?
A.C.: Dacă ne referim la campioni, aceștia trebuie să fie puternici ca Nicu Vlad, rapizi ca Jesse Owens, rezistenţi ca Gabi Szabo, etc. Dar pentru a practica judo, pentru sănatate, educaţie, autoapărare, ai nevoie de două braţe, două picioare, ceva materie cenuşie şi…. un Sensei ( un învăţător).
Rep.: De la cariera de sportiv aţi trecut la cariera de antrenor. Sunt două provocări diferite. Care a fost cea mai mare provocare pentru dumneavoastră?
A.C.: Cred că judo este cel mai complicat sport dintre toate. Acesta este motivul pentru care Life Long Learning-ul a fost provocarea continuă.
Rep.: Cum aţi reuşit să-i determinaţi pe copii să vină la antrenamente?
A.C.: În socialism, când şi în Romania se făcea sport de tip RDG, făceam selecţie în şcoli. Azi, când acel sistem nu mai există, nici maidane sau bătătoare de praf, dar există pericolele ca obezitate, diabet, dependenţă de calculator, copiii sunt aduşi de părinţii care sunt conştienţi de aceste pericole.
Rep.: Care este cel mai bun sportiv pe care l-aţi antrenat?
A.C.: Oh, sunt foarte mulţi. Dar dacă ne referim la sportivii de performanţă, atunci lista se scurtează. Îi amintesc pe Attila Polint care a obţinut medalia de bronz la Campionatele Europene la juniori, Istan Szasz, vicecampion mondial de tineret, Ţârlea Mihai, multiplu campion naţional şi bineînţeles fetele mele, Chirilă (Wallmen) Anca şi Viviana, multiple campioane europene şi medaliate la C.M. la Karate Kyokushin.
Rep.: Cum aţi reuşit, nu doar să le atrageţi pe soţia şi fiicele dumneavoastră către artele marţiale, ci să impuneţi practicarea lor chiar ca stil de viaţă?
A.C.: Au trăit în acest mediu, au observat şi mi s-au alăturat.
Rep.: Aţi regretat vreodată că aţi pornit pe acest drum?
A.C.: Niciodată… dacă nu mă găsea judo-ul eram un infirm….
Rep.: Unde se poziţionează Oradea în cadrul Şcolii româneşti de judo, în ceea ce priveşte performanţele?
A.C.: Cred că este unul dintre cele mai importante centre datorită colegilor mei Arus Emeric, Velici Florian, Halmăjan Ioan, Vizer Marius, dar şi mai tinerilor Lascău Daniel (şi soţia), Emil Morar, Fleisz Aurelian Ciprian, cei care au ridicat judo-ul orădean la un înalt grad de performanţă.
Rep.: Care a fost cel mai greu lucru cu care v-aţi confruntat de-alungul anilor în lupta pentru promovarea artelor marţiale în România?
A.C.: Prostia, incompetenţa şi corupţia.
Rep.: Ca antrenor, ce consideraţi că este mai dificil: să lucrezi cu începătorii sau cu sportivi de perfomanţă?
A.C.: Iniţierea şi munca cu copiii este cea mai dificilă.
Rep.: „Performanţa este o trăsătură de famile”, spunea odată fiica dumneavoastră.
A.C.: Eu cred că pasiunea este cea mai puternică trăsătură de familie.
Rep.: Aţi pus bazele unul club care a dat naştere unor campioni. Care au fost cele mai mari satisfacţii legate de acest club? Este adevărat că-i veţi închide activitatea?
A.C.: Satisfacţia mea cea mai mare este că fetele şi ginerii mei duc totul mai departe la cote şi mai înalte decât am reuşit eu. În ceea ce priveşte lupta cu Maghiari, Bodogi şi acoliţii lor, credeţi că mă pot opri?
Rep.: Care este cea mai frumoasă amintire legată de judo?
A.C.: Întâlnirile şi colaborările cu maeştrii mei.
Rep.: Ce pasiuni aveţi în afara artelor marţiale?
A.C.: Muzica, câinii, colecţia de cărţi de arte marţiale.
Rep.: Vă este frică de ceva pe lumea asta?
A.C.: Da. ”Ars longa vita brevis” Mi-e teamă că nu am să pot încheia unele obiective…
Rep.: Credeţi în destin?
A.C.: Nu ştiu ce să zic… În general, am întânit întotdeauna oameni care mi-au influenţat viaţa într-un mod pozitiv.
Rep.: Care este lecţia cea mai importantă pe care doriţi să le-o împărtăşiţi fiicelor dumneavoastră?
A.C.: Deja s-a întors roata… De la Anca eu trebuie să învăţ perseverenţa, iar de la deşteapta de Viviana, misionarismul, atunci când vine vorba de animale.
Rep.: Care vă sunt planurile de viitor? Ce vă doriţi de la ziua de mâine?
A.C.: Să ascult muzică mai multă, să plimb câinii şi să-mi termin cartea.

Claudia Teodora Ignat

Articole Similare
0 79

0 4937

Lasa un mesaj

Facebook