Home Interviu Radu Teodor Pantea

Lect.univ.dr. Radu Teodor Pantea, s-a născut la Oradea şi se declară „bătut în cuie” în Oradea, pe viaţă. Are un fiu şi doi nepoţei, „o nebunie”. Fotografia l-a atras încă din şcoala primară, dar a abordat-o serios, „înţelegând zona competiţională”, abia după absolvirea Facultăţii de Industrie Alimentară din Iaşi, adică după 1997. Şi-a dat doctoratul pe tema istoriei fotografiei din România, predă un curs de disciplina foto la Facultatea de Arte Vizuale din cadrul Universităţii din Oradea şi a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică nivel “silver”.  Radu Teodor Pantea este laureat al Societăţii Americane de Fotografie şi membru de onoare al unor societăţi fotografice din România, India, Serbia, Iran, Cipru, Malaezia, Hong Kong şi SUA. Are 109 de expoziţii personale şi promite să nu se oprească aici. A participat şi la multe expoziţii de grup. “Unghiuri şi Culori”, “Lumea lui Seth”, “Exodul lui Allah”, “Piaţa Tahrir” sunt doar câteva dintre proiectele sale ce fac obiectul unor expoziţii. De ce a ales să facă fotografie ? “Nu ştiu”, declară Radu Pantea într-un inteviu realizat pentru revista “Zi de zi Oradea”. “Aşa a fost să fie…”

Rep.: Când simţi că trebuie să dai click? Cum alegi acel moment?
R.P.: Fotografia a devenit un mod de viaţă care mă domină, aşa că, pentru mine „a da un click” a devenit o obişnuinţă. E greu de spus cănd simt că trebuie s-o fac, căci de multe ori nu mă gândesc prea intens, la rezultatul final. Fotografiez atunci când, în preumblările mele, mă trezesc faţă-n faţă cu un subiect ce se încadrează în multiplele mele proiecte. O fac şi atunci când îmi “construiesc” o idee în studio. În decursul călătoriilor mele fotografiez intensiv, lăsând pentru perioada de după, dificila selecţie a ceea ce consider a fi mai bun.
Rep.: În general, care este efectul pe care fotografiile tale îl au asupra privitorilor?
R.P.: Dacă e vorba de o expoziţie personală, în general primeşti doar laude. Însă, la un concurs de fotografie lucrările tale pot fi apreciate sau respinse. Părerea sinceră a privitorului “de rând” nu o voi şti, cu adevărat, niciodată, dar, din câte deduc eu, multe dintre fotografiile mele sunt adesea controversate. Nu-mi place să mi se spună că fac “fotografii frumoase” deoarece mesajul lor nu este nici estetic, nici optimist. Fotografiile mele nu sunt frumoase, sunt însă premiate, iar cea mai premiată fotografie a mea este cea care reprezintă un bătrân dintr-un cămin, intitulată “Privire undeva…”. Nu o mai trimit la concursuri deoarece nu vreau să joc totul pe o singură carte, ci doresc să promovez acea fotografie în care cred şi care mă reprezintă. Nu demult, am afirmat, în cadrul unui vernisaj de-al meu, că voi continua un proiect chiar conştient fiind că nu place nimănui.
Rep.: Divinitatea apare în fotografiile tale?
R.P.: Am abordat adesea subiecte cu tematică religioasă, dar cred că cea mai mare tangenţă cu divinitatea o are un proiect de-al meu care prezintă chipul lui Iisus Hristos în ilustrările naive de pe troiţele de lânga şosele. Am evitat acele troiţe-tip, din module, ce tind să le înlocuiască, din păcate, pe cele naive, realizate de autori anonimi.  Dar nu le-am evitat mai ales pe cele aflate într-o stare avansată de degradare, care vor dispărea, una câte una, fiind înlocuite de acele nesemnificative şi uniformizate „tipare”. Am denumit acest proiect „CHIPUL IMAGINAT” şi l-am prezentat deja în câteva expoziţii personale.
Rep.: Ce reprezintă un maestru fotograf? Care este rolul lui în devenirea unui fotograf?
R.P.: Fotografia a venit destul de recent în marea familie a artelor vizuale (1839), fiind considerată, la începuturile ei, doar un “meşteşug”. Statutul ei de artă s-a consacrat, însă, în timp, pe parcursul scurtei ei istorii şi nimeni nu mai încearcă acuma să-l pună la îndoială. La asta au contribuit cei consideraţi, pe bună dreptate, MAEŞTRI: Ansel Adams, Alfred Stieglitz, Henri Cartier-Bresson, Edward Steichen, Brassai, Edward Weston, Man Ray, Dorothea Lange, Diane Arbus, şi mulţi, mulţi alţii. Incontestabila lor valoare confirmă consacrarea fotografiei ca artă. Rolul lor în devenirea unui fotograf poate diferi de la o persoană la alta, dar recursul la ei este important deoarece fiecare fotograf care doreşte să se afirme pe plan artistic trebuie să-şi definească stilul şi căile de abordare ale fotografiei. Oare poţi fi un adevărat artist fără să-ţi cunoşti predecesorii?
Rep.: Ce surprind fotografiile tale? Ce fotografiezi: oameni, stări, chipuri, locuri?
R.P.: Greu de spus. Câte puţin din fiecare. Am un segment reprezentativ de fotografie stradală, „Street Photography” din care au derivat proiecte precum „Alter Ego” sau „Christo’s World”. Călătoriile, mai puţine faţă de câte mi-aş fi dorit, mi-au dat ocazia să fac fotografie de reportaj şi/sau călătorie. Am abordat şi delicata temă a nudului. Proiectele la care am tot făcut trimitere îmi dau ocazia de-a aborda şi alte teme: „Sic Transit…”, reprezentând locomotive vechi, expus şi la Biblioteca din Alexandria (Egipt) sau cel despre cazărmile distruse din Oradea, numit „Vae Victis”. Şi multe altele…
Rep.: Până unde ai călătorit?
R.P.: Am fost în ţările din jurul României, mai puţin în Vest. Nu am trecut de Germania şi Italia. Am avut însă şansa să merg mai mult înspre Orient. Am început prin a merge în mult-blamatul Iran şi vă pot spune despre Iran că este o ţară unică cu un popor demn. Am mai fost în Turcia, Egipt, Israel, Uzbekistan şi, de două ori în India.
Rep.: Îţi aminteşti prima fotografie?
R.P.: Chiar crezi că mai ţin minte prin negură de vremuri? Dar pot să-ţi spun povestea altei fotografii. Lucram cu un model în studio, îmbrăcat în camaşă de forţă. Deh, mai am eu şi idei ciudate… Pe atunci încă fotografiam pe film. Când să scanez clişeele, apuc din greşeală două fâşii de film şi văd imaginile suprapuse, cu capul personajului fotografiat, orientat în sensuri diferite. Mi-am dat cu palma pe frunte şi am exclamat: SENZAŢIONAL! Am scanat astfel de perechi de clişee şi, după procesările de rigoare, am obţinut nişte imagini similare cu dama din carţile de joc. Am realizat o serie de şase imagini sub genericul „Queen”, expuse şi premiate în mai multe saloane.
Rep.: Emoţia sau partea tehnică? Care este mai importantă la reuşita unei fotografii?
R.P.: La ora actuală există o întreagă polemică legată de ideea priorităţii tehnicii fotografice sau a inspiraţiei, a ideii. Saloanele de artă fotografică pun un mai mare accent pe performanţa tehnică şi pe abilităţile de procesare a imaginii. Părerea mea este că se crează imagini inedite, dar care se abat de la spiritul fotografiei. Păreri de genul: „Dom’le, nu tehnica contează, ci ideea, inspiraţia” vor exista de-a pururi, chiar dacă pălesc în faţa realităţii. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Fotografia bună e o combinaţie între idei inspirate şi materializarea lor prin utilizarea iscusită a tehnicii.
Rep.: Te-ai bazat vreodată pe telefonul mobil petru a face o fotografie?
R.P.: Foarte rar. Şi niciodată pentru a realiza fotografii pentru scopuri serioase. Adesea sunt rugat, pe stradă, să fac fotografii cu telefonul solicitantului şi am fost pus în situaţia de-a nu-l şti folosi. În pofida performanţelor în creştere a camerelor din telefoanele mobile, consider imaginile realizate cu ele un fel de “minimalizare” a ideii de fotografie, chiar dacă am văzut deja, la un salon de profil, o secţiune de fotografie făcută cu telefonul mobil. Dar, să nu uităm aspectul comercial, din ce în ce mai accentuat, al saloanelor de artă fotografică.
Rep.: Care este cea mai importantă lecţie pe care încerci să le-o oferi studenţilor?
R.P.: Predau un curs despre bazele fotografiei, în cadrul căruia le prezint informaţii despre istoria fotografiei, despre bazele tehnicii fotografice, le prezint mari maeştri ai fotografiei, dezbat cu ei imagini fotografice diverse, fac practică în studio şi pe teren. Ideea de bază pe care încerc să le-o inoculez este aceea a calităţii imaginii primare, a imaginii preluate direct, la faţa locului cu camera fotografică. Le spun cât de importantă este o imagine bine gândită/inspirată, bine expusă, bine compusă, bine realizată, care necesită un minim de post-procesare.
Rep.: A existat vreun moment în care pur şi simplu nu ai putut să faci fotografia?
R.P.: Da, de nenumărate ori. Pentru “românu nost imparţial”, vorba lui Nea Iancu, omul cu aparatul de fotografiat în mână este, prin definiţie, unul rău intenţionat. Românul “vijilent şi rezponzabil” îşi pune întrebări retoric-existenţiale de genul: “Cine, mama dracului, e ăsta?! De unde vine?! De ce fotografiază?! Unde vom apărea?!”. Le răspund uneori, iar răspunsul meu depinde de agresivitatea atitudinii fiecăruia, dar de multe ori mă las pagubaş şi mă retrag pentru a evita o situaţie neplăcută. Pe alte meleaguri, am păţit chestii similare. Bunăoară, în India, la tot pasul zbiară la tine feluriţi indivizi: „NO PHOTO!”. În locuri în care am putut fotografia cu 15 ani în urmă acum e interzis. India este o ţară cu extrem de mulţi oameni care nu înţeleg că turiştii le lasă mulţi bani, de care au nevoie, ei fiind milioane de muritori de foame. Dar nu au decât să rămână sclavii propriilor tradiţii şi cutume prost înţelese…Cu toate acestea, vorbind puţin despre India de unde m-am întors de curând, am fost acolo a doua oară, iar aşteptările mele se bazau pe cele trăite/văzute cu prima ocazie. India e un univers fascinant unde, un fotograf, găseşte o infinitate de subiecte prin simpla ieşire în stradă, după parcurgerea a câteva sute de metri. De suprins, nu m-a suprins mai mult decât prima dată.
Rep.: Ce te atrage cel mai mult la arta fotografică?
R.P.: Posibilitatea unor modalităţi diverse de exprimare, posibilitatea de-a o practica în orice moment al vieţii, în orice loc te-ai afla şi în orice stare de spirit te-ar suprinde un anumit moment. Spuneam mai sus că fotografia a devenit un mod de viaţă sau, mai pe latineşte, un „Modus vivendi”. Poate tocmai aici se regăseşte una dintre particularităţile fotografiei: arta de a sugera privitorului starea ta de spirit din momentul fotografierii. Dar, mă mai atrage posibilitatea de a-mi exprima gândurile, ideile, concepţiile, de-a comunica, de a lega prietenii nezdruncinate. Am prieteni extraordinari pe care nu i-am cunoscut personal, niciodată (încă). Fotografia mi-a deschis drumuri spre lume, din păcate prea puţine, la care a putut participa, de câte ori s-a putut, şi soţia mea. Pot afirma, în două vorbe, că fotografia e viaţa mea, rostul meu pe astă lume.
Rep.: Care este următoarea destinaţie pe care ţi-o propui?
R.P.: În India am primit câteva invitaţii, dar o decizie se mai lasă aşteptată. Sunt tentante toate… Dar decizia depinde de mulţi factori şi mai ales, din păcate, de cel… material.
Rep.: Ce expoziţie urmează, ce proiect?
R.P.: Doresc să realizez cel puţin trei serii de fotografii sau proiecte, cum îmi place să le denumesc: Kolkata, Varanasi şi portrete.
Rep.: Care este părerea ta despre lume, în general?
R.P.: EXECRABILĂ!!!
Rep.: Care este relaţia ta cu fotografia… într-un cuvânt?
R.P.: Una vitală ce vizează, pe alocuri, patologicul.

Claudia Teodora Ignat

Articole Similare
0 660

0 5963

Lasa un mesaj

Facebook