Abia anunțate estimările care-i dădeau președintelui Macron (Republica în Mișcare – LREM, centru) 58% din voturile francezilor în cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor, că opozanții săi au trecut deja la pasul următor: campania electorală pentru alegerile parlamentare, programate pentru 12 și 19 iunie 2022.

Marine Le Pen (Reunirea Națională – RN, dreapta populistă), contra-candidata învinsă a lui Macron, s-a exprimat prima după închiderea urnelor și a cerut francezilor să susțină candidații RN pentru Adunarea Națională pentru a face opoziție proiectului președintelui reales, în principal împotriva intenției sale de a majora vârsta de pensionare de la 62 la 65 de ani și împotriva a ceea ce ea a calificat drept “imigrația necontrolată”.

Jean Luc Melenchon, care în primul tur de scrutin s-a clasat pe locul 3 cu aproape 22% din voturi susținut de Uniunea Populară (UP, stânga populistă) a mers mai departe și a cerut francezilor să-l aleagă prim ministru în fruntea unei majorități în Adunarea Națională.

Eric Zemmour (Recucerire!, extrema dreaptă) care a obținut 7% din voturi în primul tur și care a susținut-o pe Le Pen, remarcând însă că este pentru a opta oară când un Le Pen este învins în alegerile prezidențiale (de trei ori Marine, de cinci ori tatăl ei, Jean Marie), a făcut un apel la un bloc al partidelor de dreapta.

Partidele clasice – Republicanii (LR, centru dreapta) și Partidul Socialist (PS) – laminate pur și simplu în scrutinul prezidențial, obținând împreună mai puțin decât Zemmour, sunt într-o poziție dificilă: LR având dilema de a se așeza la remorca LREM sau a dispărea pur și simplu din Adunarea Națională, iar PS respins pur și simplu de Melenchon.

O pauză de context: Adunarea Națională este aleasă prin vot majoritar uninominal în două tururi în 577 de circumscripții. În primul tur este declarat câștigător candidatul care obține majoritatea absolută a sufragiilor exprimate, dacă această depășește 25% din numărul alegătorilor înscriși pe liste. În caz contrar se califică în turul 2 candidații care au obținut un număr de voturi mai mare decât 12,5% din numărul alegătorilor înscriși pe liste sau, dacă sunt mai puțini de doi care întrunesc această condiție, primii doi clasați.

După 2002 când mandatul prezidențial a fost redus la cinci ani și aliniat cu cel al Adunării Naționale, scrutinul legislativ a urmat celui prezidențial. De fiecare dată – 2002, 2007, 2012, 2017 – electoratul a răspuns apelului președintelui și a oferit partidului pro-prezidențial (UMP/LR, UMP/LR, PS și LREM) majoritatea în Adunarea Națională astfel încât șeful statului și-a putut pune în practică programul, fiindcă scrutinul majoritar uninominal cu două tururi este necruțător cu partidele mici sau cu cele ca RN care nu găsesc aliați în turul 2.

De data aceasta sunt trei blocuri – LREM (o alianță eteroclită de oameni de centru dreapta și centru stânga, mulți proveniți de la LR și PS, plus două mici partide centriste), RN și UP de dimensiuni relativ egale, dacă luăm votul din turul 1 al prezidențialelor (Macron 27,84%, Le Pen 23,15%, Melenchon 21,95%), plus partidele mai mici care se vor lipi pe lângă ele.

În practică asta înseamnă că în unele circumscripții am putea vedea în turul al doilea triunghiulare LREM – RN – UP sau, dată fiind participarea tradițional mai scăzută la alegerile parlamentare, dueluri LREM – RN, LREM – UP și chiar RN – UP.

În aceste condiții este posibil ca pentru prima oară în istoria de 64 de ani a celei de-a Cincea Republici să apară o Adunare Națională fără majoritate. În 1988, după realegerea sa socialistul Francois Mitterrand a dizolvat parlamentul, iar PS a ratat majoritatea absolută guvernând cu sprijinul din afara executivului al Partidului Comunist.

De această dată, un partid centrist (în mod nominal) este confruntat cu două opoziții populiste, una de dreapta (sau extrema dreaptă) și una de stânga (cu elemente de extrema stângă).

Macron este primul președinte din timpul celei de-a Cincea Republici reales prin vot direct nu după o perioadă de coabitare cu o majoritate de o altă culoare politică, precum Mitterand în 1988 și Jacques Chirac în 2002. O altă premieră, după alegerile parlamentare din iunie, ar fi o posibilă coabitare politică între un președinte proaspăt ales și o majoritate parlamentară ostilă proaspăt aleasă.

O astfel de situație politică va testa până la distrugere Constituția celei de-a Cincea Republici, introdusă de Charles de Gaulle în 1958 și care făcea din președintele Republicii cheia de boltă a întregului sistem, numit de Mitterrand în 1964 „lovitura de stat permanentă” și de politologul Maurice Duverger în 1974 „monarhia republicană”.

Un singur lucru este cert: re-alegerea lui Macron în funcția de președinte al Franței în două tururi reprezintă numai jumătate din procesul politic. Urmează acum ceea ce mulți politicieni și analiști numesc tururile 3 și 4, iar rezultatul este mai incert ca oricând.